Poporul şi electoratul

Deşi se pare că e aproape acelaşi lucru, poporul şi electoratul sunt două entităţi diferite. Mai mult, între ele are loc o permanentă confruntare, chiar o bătălie acerbă. Electoratul demonstrează o cumplită şi criminală indiferenţă faţă de popor, iar poporul îl blestemă pe acest enigmatic electorat de la alegeri la alegeri. Am putea vorbi aici de „judeţul sufletului cu trupul” sau de o dedublare a fiinţei, dar nu e atât de simplu.

Ce ştim noi despre poporul nostru? Numai lucruri frumoase. E cumsecade, e muncitor, e răbdător. E ospitalier. Are simţul artistic bine dezvoltat. Nu orice popor are o Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, o Mănăstirea Argeşului şi o Mioriţa. „Românul e născut poet”, zicea moldoveanul Vasile Alecsandri (precizând prin asta că, oricum ai da-o, vorbim despre acelaşi popor). Este şi eroic poporul nostru, citiţi-l pe acelaşi Alecsandri! Şi nu doar în vremurile mitice ale Dumbrăvii Roşii, ci şi în timpurile moderne ale Eroilor de la Plevna, ale modestului dorobanţ din Sergentul, ale Ostaşilor noştri!

Dar se întâmplă ceva ce mie unuia îmi strică toată construcţia logică. „Aleşii poporului” – cu trecut eroic, după cum am văzut! – sunt, în viziunea poporului (cel care i-a ales!), nişte puşlamale, nişte profitori, nişte şmecheri. De ce se întâmplă asta (parlamentul, cel mai reprezentativ organ de stat, fiind printre cele mai detestate instituţii publice!)? Elementary, my dear Watson: pentru că nu poporul i-a ales pe deputaţi, ci electoratul.

Or, cine este alegătorul particular şi electoratul general? La prima vedere – dacă e să ne ţinem de deducţia logică – electoratul e partea conştientă a poporului. Partea lui matură. Partea lui inteligentă. Sau: este poporul, în expresia lui politică. Dar chiar dacă logic, matematic şi geografic electoratul este parte a poporului şi expresia lui conştientă (matură), aceste două entităţi reprezintă „două mici diferenţe”, cum ar spune vecinii noştri de la Odessa.

Poporul e înţelept (şi poate că numai datorită înţelepciunii a rezistat intemperiilor). Electoratul însă e picat din pod. E bătut cu leuca. Poporul e în Fraţii Jderi, în Apus de soare, în Dan, căpitan de plai, în prima parte a Scrisorii a III-a. Electoratul e în O scrisoare pierdută, în Conu Leonida… în partea a doua a Scrisorii a III-a. Iar după mai bine de o jumătate de secol de „alegeri” sovietice-socialiste, suprarealiste, cu un singur candidat pe listă (sic!), simţul discernământului i-a fost pur şi simplu extirpat „electoratului” nostru.

Poporul e cel pentru care, după vorba lui Miron Costin (din De neamul moldovenilor – şi nu numai, deoarece: „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și românii din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sânt”): „nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”. Adevărat, contemporanul mai tânăr al lui Costin, luminatul cărturar şi nefericitul domn Dimitrie Cantemir spunea (în Descrierea Moldovei) altceva în legătură cu acest subiect: „moldovenii nu sunt iubitori de științe, ci mai la toți le sunt și urâte […] și zic, că oamenii cei învățați își pierd mintea și când voiesc să laude învățătura cuiva zic că este nebun de știința cea multă și cel mai de ocară lucru este…”

Tot atât de adevărat este şi faptul că înţeleptul nostru şcolit la Constantinopol scria asta după ce taică-său, analfabetul domnitor Constantin Cantemir îl decapitase pe Miron Costin şi pe fratele său. Despre toate astea puteţi citi (într-o istorie domoală şi fascinantă) în romanul (epopeea!) lui Vladimir Beşleagă Cumplite vremi, proaspăt apărut la Editura Cartier. E povestea despre cum tragedia unui popor şi „cumplitele vremi” prin care trece acesta se reflectă în modul cel mai dureros în decapitarea celei mai luminate minţi a epocii.

Nouă… cine ne-a decapitat poporul, lăsându-ne în faţă cu un semidoct electorat?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu