Popas la piaţa de purici

La piaţa de lângă gară se vând vechituri şi se discută despre Barroso, Komorowski şi Merkel

 

Majoritatea pensionarilor din capitală ştiu de piaţa vechiturilor din zona Gării Chişinău. Zeci de bătrâni îşi vând aici, odată cu lucrurile personale, amintirile legate de cei dragi, din care unii nu mai sunt în viaţă. Aceştia se pornesc zilnic de acasă cu o rugă către Dumnezeu, ca să vândă ceva pentru a putea cumpăra măcar o bucată de pâine. Pentru unii pensionari, piaţa de vechituri s-a transformat în piaţa comunicării.

 

Câteva zeci de pensionari îşi înşiră zilnic lucrurile vechi pe bordură şi aşteaptă cuminţi, îngheţaţi şi înfometaţi cumpărătorii. Toţi ca unul au mereu acelaşi gând – să vândă măcar ceva. Asta ar însemna pentru ei o bucată de pâine sau un leu în plus pentru acoperirea unei facturi. La începutul unui rând din piaţă, o bătrână cu mâinile zbârcite de vremuri îşi strânge lucrurile pe care le scosese să le vândă. După ce mă apropii şi mă prezint, femeia îmi spune nervoasă s-o las în pace: „Scuzaţi-mă, noi, bătrânii, nu avem nici sânge în noi. Îmi este frig şi n-o să dau niciun interviu. Eu aud rău…”, se scuză ea în timp ce-şi strânge lucrurile vechi în două genţi mari: ciorapi, căciuli de lână, un halat de pe timpuri, mănuşi, o şapcă de nurcă, o vestă, o cămaşă de noapte.

 

Nu vrea să fie povară

 

„Venim aici că n-avem ce mânca. Ce, nu ştiţi de sărăcia noastră? Mâncăm te miri ce, facem economie din orice. Am o pensie de 900 de lei. Numai pentru căldură vine câte 1000 de lei pe lună pentru garsoniera mea. Nu vin zilnic aici pentru că răcesc tare şi apoi mai mult cheltui pentru medicamente. Odinioară ne trebuia mai multe în casă, acum însă mult mai puţine”, ni se destăinuie Ludmila, 74 de ani, din Chişinău, spunând că acum „nu-i viaţa din tinereţe”.

 

Aflu de la ea că piaţa de vechituri are mulţi vizitatori. „Lumea cumpără lucrurile vechi deoarece sunt la un preţ de nimic. Aici poţi cumpăra încălţăminte bună cu o sută de lei, pe când la piaţă costă cel puţin 400”, îmi explică ea. Ludmila are doi copii, patru nepoţi şi patru strănepoţi, dar locuieşte singură într-o garsonieră. Copiii n-o pot ajuta, deoarece nu au de lucru şi se descurcă greu. Nepoţii merg la muncă în Rusia, iar bătrâna nu vrea să fie povară pentru urmaşii săi.

 

Chiloţi, fier de călcat, tablouri…

 

Potrivit femeii, la început de săptămână sunt puţini vânzători şi cumpărători, dar spre sfârşit cine vine mai dimineaţă prinde loc de vânzare. Aici poţi găsi orice – de la lenjerie intimă, ciorapi, cămăşi, pulovere, căciuli, până la veselă, piese auto, telefoane cu discuri şi aparate de fotografiat vechi. Unii vând şi jucăriile nepoţilor care de-acum sunt mari.

 

Printre pensionari îşi fac loc să vândă şi tineri care propun cumpărătorilor haine, jucării, telefoane mobile, încălţăminte şi alte lucruri aduse de prin Odesa sau România.

O rusoaică ce se prezintă doamna Chizil, soţie de fost colonel de poliţie, mărturiseşte că vine la piaţă de când i-a murit soţul. Vinde la un preţ de nimic lucrurile dragi, cândva au costat-o mult, iar acum doar… amintiri. „Această veselă de ceramică este de la mama mea”, îmi arată vitrina improvizată unde stau frumos aranjate statuete, şepci, scurta militară a soţului.

 

Dacă ar avea pensiile mai mari…

 

„Am lucrat contabil şi economist principal, ultima mea funcţie a fost director de magazin. Acum sunt pensionară, am o pensie de 1230 de lei”, îmi explică şederea sa la piaţă în timp ce-şi freacă mâinile ca să le încălzească. Are o fiică, dar aceasta are doi copii ai săi şi se descurcă greu. Vinde totul, chiar şi lucrurile care îi menţin memoria vie pentru cei plecaţi din viaţă, pentru a câştiga vreo 300-400 de lei pe lună, în afară de pensie. „Suntem uneori alungaţi de aici. Nu pretindem nimic, doar vrem să ni se dea pensii mai mari”, spune femeia care şi-ar dori o pensie de 2500 de lei.

 

„Mulţumesc, Doamne!”

 

„Vă dau geanta asta şi cu 60 de lei”, se adresează femeia unei cumpărătoare, tot pensionară. După ce o vinde, femeia ia banii în mână, îşi îndreaptă privirea spre cer şi spune: „Mulţumesc, Doamne!”. Elena B. a lucrat toată viaţa profesoară de limba şi literatura română. „Sunt nevoită să vin aici ca să vindem lucrurile de care nu mai avem nevoie, pentru a achita facturile. Vând lucruri personale şi ce-mi mai dau nepoţii şi copiii – o vestă, o scurtă, un fular, ciorapi, jachetă. Am o pensie de 1010 lei, nu acoperă nici coşul minim de consum. Vin aici de trei ori pe săptămână, chitesc vremea când oamenii primesc salariile. Unele lucruri nu ai vrea să le vinzi, dar…”, povesteşte bătrâna de 72 de ani care, de doi ani, este omul pieţei de vechituri.

 

Dezbateri politice

 

Femeia spune că piaţa de vechituri mai este pentru ea şi una de comunicare. Subiectele sunt diverse. „Aici discutăm orice. Ce se mai întâmplă în alte state, unde se mai duce Filat, unde se spală banii, pe e principii facem diplomaţie în afara ţării? Tema actuală sunt oficialităţile care ne-au vizitat statul în ultimul timp: Barroso, Komorowski, Merkel. Să ştiţi că aici majoritatea suntem cu studii superioare. Fiecare îşi spune părerea despre cum i-a părut primirea lui Komorowski faţă de cea a lui Barroso. Discutăm că preşedintele Poloniei n-a fost primit cum trebuia de către oficialii moldoveni. Avem dezbateri. Aici sunt oameni care judecă foarte bine, adevăraţi diplomaţi”, îmi spune fosta profesoară.

 

„Mâncăm ce avem, nu ne alintăm”

 

Femeia are doi copii maturi şi patru nepoţi care n-o pot ajuta. O nepoată învaţă la medicină. „Acolo trebuie mulţi bani, băiatul e în clasa a XII-a, are nevoie să înveţe limbile străine. Fiica e medic la Centrul Naţional de Transfuzie a Sângelui cu un salariu mic. Cealaltă fiică e la Paris. Se descurcă greu şi acolo cu copiii”, povesteşte despre familia sa chişinăueanca. Dar nu-şi plânge de milă sau se incomodează că vine aici de trei-patru ori pe săptămână.

 

„Eu mă gândesc la generaţiile care vin. Pentru ele trebuie să facem ordine în ţară. Noi aici muncim, comunicăm. Vindem bunurile noastre adunate de-o viaţă la cele mai joase preţuri. Mâncăm ce avem, nu ne alintăm, fără carne şi unt. Locuiesc cu soţul peste 50 de ani. El este acasă, mă aşteaptă”, mărturiseşte femeia care şi-ar dori o pensie de minimum 1800 de lei.

 

Pleacă din RM, la 80 de ani

 

Bătrâna spune că este la curent că a fost aprobat bugetul statului pentru 2013. „Cum dl Marian Lupu, fiind doctor în ştiinţe economice, ridică mâna pentru un buget care nu corespunde republicii noastre? Ce, el n-a citit? Ce, nu ştie cifrele alea? Nu vreau să mai vorbesc, pentru că mă enervez!”, răbufneşte fosta profesoară.

 

„Plec degrabă de aici pentru totdeauna. Merg la fetele mele în America. Vând lucrurile mele pentru că apartamentul l-am vândut deja. Îmi era greu să trăiesc din pensie. Fetele mă ajutau. Fetele mele sunt acolo de 20 de ani. Au de toate. Am fost şi eu de vreo-trei ori acolo şi nu voiam să rămân, pentru că prietenele mele, viaţa mea erau aici”, îmi povesteşte Natalia, o rusoaică de 80 de ani. A decis singură că trebuie să meargă la copii, deoarece în ultimii ani au trecut în lumea celor drepţi toate prietenele din curtea blocului. „N-am cu cine schimba o vorbă”, mărturiseşte fosta profesoară a Universităţii agrare.

 Victoria POPA