Pomană cu o văduvă

Profira era cu adevărat frumoasă şi n-avea decât 16 ani când s-a măritat cu Nichita, un băiat de 27 de ani cu casă şi masă dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Sorocii. Au măritat-o mătuşile, care o crescuseră pe rând, căci părinţii ei decedaseră într-un accident de maşină când copila avea trei anişori.
A murit împăcat cu Dumnezeu
S-au plăcut de la prima vedere cu câteva săptămâni înainte de  Postul Crăciunului. Într-o săptămână, s-au pregătit de nuntă, iar după aceasta, Profira a trecut cu traiul în satul şi în gospodăria lui Nichita. Şi aşa – bârfiţi de unii, lăudaţi de alţii – au convieţuit fericiţi zece ani.
Împăcată cu viaţa, Profira a adus pe lume trei copii. Bucuria ei nu avea margini. Însă, în adâncul sufletului, suferea că Nichita nu mergea deloc la biserică şi nici pe preot nu vroia să-l vadă în casa lor. Chiar l-a înjurat şi l-a alungat de câteva ori de la poartă. Cât nu-l ruga biata femeie să se întoarcă la sfânta credinţă, n-a vrut să o asculte.
Însă, când cel mic a împlinit trei anişori, o boală grea a venit ca din senin peste bărbatul necredincios şi acesta a căzut la pat. După luni de suferinţă, el a rugat-o pe soţie: „Profira mea dragă, du-te şi-l cheamă pe părintele Ion să mă spovedească şi să mă împărtăşească, pentru că simt că am să mor”. „Cum să-l chem dacă tu nu-l poţi vedea în ochi?” „Cheamă-l să-i cer iertare pentru că l-am înjurat şi nu l-am primit niciodată în ograda noastră. Am avut un vis noaptea trecută şi mi-e frică de judecata ce mă aşteaptă.”
Profira s-a bucurat că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi l-a  chemat repede pe preot acasă. Nichita s-a mărturisit cu lacrimi, s-a căit pentru păcatele sale, apoi a primit sfânta împărtăşanie. La apusul soarelui, a murit împăcat cu sine şi cu Dumnezeu.
Pretutindeni este loc de dragoste
Văduvă, cu trei copii, tânără şi frumoasă, cum vă spuneam, Profira îşi vedea de copii şi de gospodărie. Mai bine de şapte ani, l-a tot bocit pe Nichita, dar viaţa şi patimile din trupul ei îşi cereau drepturile. Şi femeia, după ce i-a făcut ultimul praznic  soţului răposat, a prins a vorbi de dragoste şi patimă cu vecinul Costache, care era tractorist şi care, ca un vecin bun, o ajuta la arat şi la semănat, îi ducea sacii la moară şi la oloiniţă, îi despica  lemne la vreme de iarnă.
Într-una din zile, când nevasta vecinului era plecată la o soră de-a ei în alt sat, Costache i s-a destăinuit Profirei: „Îmi eşti dragă de cum te-am văzut”. „Şi tu îmi eşti drag”, i-a răspuns femeia. Şi cum pretutindeni este loc de dragoste, Profira s-a înţeles cu vecinul să se întâlnească, chiar în noaptea ceea, sub nucul bătrân din grădina ei. Ca să nu-i observe megieşii, Costache şi-a făcut trecătoare printre gard. A desprins din partea de jos câteva leaţuri, ca să le poată da uşor la o parte şi să treacă în grădină la Profira. Prima lor întâlnire a fost una de vis. „Fără tine, n-aş fi în stare să trăiesc”, i-a mărturisit atunci vecinul.” Aceste vorbe au făcut-o să se aprindă, să-l cuprindă şi să-l acopere cu dezmierdări pătimaşe cum nu mai văzuse omul la nevasta lui în 20 de ani de căsnicie. Au fost grozavi amândoi. Şi acesta era abia începutul.
Multe nopţi pline de farmec aveau să se mai scurgă în acea vară şi în anotimpurile care au prins a se rândui! Toate s-au petrecut în mare taină mai bine de vreo doi ani. Aveau anumite zile când se întâlneau: vara – sub nuc, iar când veneau frigurile – într-un şopron pe cojocul lui Costache. El ieşea din casă, chipurile să-şi facă socotelile, iar ea aştepta să adoarmă copiii, se ridica din aşternut, arunca ceva pe spate şi alerga fremătând de dor sub nuc sau în şopron.
Dar într-o noapte cu lună plină, când se vedea ca ziua, nu ştiu ce-i veni nevestei lui Costache că ieşi tiptil din urma lui. Nu-i venea să creadă ce îi era dat să vadă. Ileana, căci aşa o chema, cu răbdarea ce o caracteriza, îi lăsă pe iubiţi până în momentul culminant şi se năpusti asupra bărbatului: „Aici ţi-i pişatul, Costache?!” Şi când mi ţi-l înşfăcă de umeri şi ţi-l trase de pe Profira aşa încât acesta, în câteva clipe, se făcu nevăzut. Apoi se năpusti asupra femeii şi o flocăi, răstindu-se la ea de se trezi mahalaua: „Târfo, cum nu ţi-i ruşine?! Ce neruşinare, Doamne, ce neruşinare!” Iar Profira, foarte calm: „De ce neruşinare? De când mi-a murit bărbatul nu s-a atins nimeni de mine. Oare nu am dreptul şi eu la un strop de dragoste? Ce, o să se tocească vârfuşorul dacă o să mă iubească şi pe mine? Ce e rău în faptul că bărbatul tău îşi face o pomană cu mine?”.
Multă vreme Profira a fost bârfită de sat, dar mai cu seamă de vecini, până când în viaţa mahalalei se iviră alte noutăţi.
Ileana pleacă în Grecia
La câţiva ani după acea noapte de pomină, Ileana a fost chemată la feciorul mai mic în Grecia, ca să stea cu nepoţelul. A plecat femeia de acasă, lăsându-i lui Costache un noian de poveţe. L-a învăţat cum să frământe aluatul pentru pâine, cum să facă un borş, cum să-şi spele rufele. Şi s-a dus Ileana cu inima împăcată la fecior.
Dar ce o mai fi clocit ea în mintea ei că, la vreo trei săptămâni, i-a telefonat Profirei: „Să ştii că nu-ţi port supărare că te-ai iubit cu Costache al meu. Acum, sunt departe şi puteţi să vă iubiţi în voie cât doriţi. Şi el e suflet şi are nevoie de cineva lângă el. Eu, aici, mă iau cu nepoţelul, nora, fiul, dar el, săracul, ce să facă singur în casa noastră mare? Uite ce o să te rog. Fiul o să-ţi trimită câte 100 de dolari pe lună, iar tu fă-i mâncărică caldă şi spală-i hainele să nu umble zoios prin sat. Parcă l-am învăţat cum să se îngrijească şi cum să-şi facă mâncare, dar tot mai bine face aceste lucruri o femeie”. Şi Profira i-a promis Ilenei că va avea grijă cum nu se poate mai bine de Costache, s-a ţinut de cuvânt.
Satul însă nu ştia de această înţelegere şi din nou s-au pornit vorbele. Profirei însă puţin îi păsa de gura lumii. Cu dor şi sete de viaţă, ea îi purta de grijă lui Costache şi continua să-l iubească cu patimă ca în prima lor noapte. Şi bărbatul îi răspundea cu aceeaşi dragoste şi o ajuta cu multă însufleţire în ale gospodăriei de se cruceau vecinele. Spre mirarea tuturor, Costache a stat în capul mesei la nunţile copiilor Profirei.
După patru ani de şedere în Grecia, pe la mijlocul verii, Ileana  s-a întors acasă. A intrat deodată pe la Profira, care tocmai stătea cu Costache la sfat pe pragul casei. Iar mahalagiii se strângeau la poartă, aşteptând încremeniţi „spectacolul”. O voce de femeie chiar o îndemnă: „Flocăieşte-o, Ileană, flocăieşti-o, nu te ruşina, că de când te-ai dus de acasă s-a tot lins pe bot cu Costache!”.
Ileana, foarte calmă, în loc s-o ia la scărmănat pe Profira, aşa cum se aşteptau vecinii, a cuprins-o, a sărutat-o cu duioşie şi i-a întins un pachet. Apoi, ca să audă şi cei adunaţi la poartă, a rostit tare: „Ce dor mi-a fost de viaţa noastră din mahala. Îţi mulţumesc, Profira, că nu mi-ai lăsat bărbatul să se prăpădească. Uite ce frumuşel şi îngrijit e!”. După ce l-a cuprins şi l-a sărutat şi pe el, s-a întors către poartă: „Ce-i cu voi, oameni buni? De ce vă uitaţi aşa? Oare era mai bine dacă şi al meu se apuca de băut, aşa cum beau toţi cei cu soţiile plecate peste hotare?!…” Tăcută şi înmărmurită, mahalaua se uita la lumina de pe feţele celor trei. Ileana şi-a luat bărbatul de braţ, făcându-şi cărare printre cei adunaţi la poarta Profirei, şi a trecut mândră în ograda ei. Au intrat în casă şi n-au mai ieşit până a doua zi. Mahalaua s-a mai şuşotit câteva luni, iar Profira şi Ileana, cu pace şi bună înţelegere, continuă să-l acopere cu dragoste pe Costache. Fericit, omul împarte iubirea cu amândouă, fiind convins că nu e păcat să-ţi faci pomană cu o văduvă.

Profira era cu adevărat frumoasă şi n-avea decât 16 ani când s-a măritat cu Nichita, un băiat de 27 de ani cu casă şi masă dintr-un sat uitat de lume din Câmpia Sorocii. Au măritat-o mătuşile, care o crescuseră pe rând, căci părinţii ei decedaseră într-un accident de maşină când copila avea trei anişori.

A murit împăcat cu Dumnezeu

S-au plăcut de la prima vedere cu câteva săptămâni înainte de  Postul Crăciunului. Într-o săptămână, s-au pregătit de nuntă, iar după aceasta, Profira a trecut cu traiul în satul şi în gospodăria lui Nichita. Şi aşa – bârfiţi de unii, lăudaţi de alţii – au convieţuit fericiţi zece ani.

Împăcată cu viaţa, Profira a adus pe lume trei copii. Bucuria ei nu avea margini. Însă, în adâncul sufletului, suferea că Nichita nu mergea deloc la biserică şi nici pe preot nu vroia să-l vadă în casa lor. Chiar l-a înjurat şi l-a alungat de câteva ori de la poartă. Cât nu-l ruga biata femeie să se întoarcă la sfânta credinţă, n-a vrut să o asculte.

Însă, când cel mic a împlinit trei anişori, o boală grea a venit ca din senin peste bărbatul necredincios şi acesta a căzut la pat. După luni de suferinţă, el a rugat-o pe soţie: „Profira mea dragă, du-te şi-l cheamă pe părintele Ion să mă spovedească şi să mă împărtăşească, pentru că simt că am să mor”. „Cum să-l chem dacă tu nu-l poţi vedea în ochi?” „Cheamă-l să-i cer iertare pentru că l-am înjurat şi nu l-am primit niciodată în ograda noastră. Am avut un vis noaptea trecută şi mi-e frică de judecata ce mă aşteaptă.”

Profira s-a bucurat că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea şi l-a  chemat repede pe preot acasă. Nichita s-a mărturisit cu lacrimi, s-a căit pentru păcatele sale, apoi a primit sfânta împărtăşanie. La apusul soarelui, a murit împăcat cu sine şi cu Dumnezeu.

Pretutindeni este loc de dragoste

Văduvă, cu trei copii, tânără şi frumoasă, cum vă spuneam, Profira îşi vedea de copii şi de gospodărie. Mai bine de şapte ani, l-a tot bocit pe Nichita, dar viaţa şi patimile din trupul ei îşi cereau drepturile. Şi femeia, după ce i-a făcut ultimul praznic  soţului răposat, a prins a vorbi de dragoste şi patimă cu vecinul Costache, care era tractorist şi care, ca un vecin bun, o ajuta la arat şi la semănat, îi ducea sacii la moară şi la oloiniţă, îi despica  lemne la vreme de iarnă.

Într-una din zile, când nevasta vecinului era plecată la o soră de-a ei în alt sat, Costache i s-a destăinuit Profirei: „Îmi eşti dragă de cum te-am văzut”. „Şi tu îmi eşti drag”, i-a răspuns femeia. Şi cum pretutindeni este loc de dragoste, Profira s-a înţeles cu vecinul să se întâlnească, chiar în noaptea ceea, sub nucul bătrân din grădina ei. Ca să nu-i observe megieşii, Costache şi-a făcut trecătoare printre gard. A desprins din partea de jos câteva leaţuri, ca să le poată da uşor la o parte şi să treacă în grădină la Profira. Prima lor întâlnire a fost una de vis. „Fără tine, n-aş fi în stare să trăiesc”, i-a mărturisit atunci vecinul.” Aceste vorbe au făcut-o să se aprindă, să-l cuprindă şi să-l acopere cu dezmierdări pătimaşe cum nu mai văzuse omul la nevasta lui în 20 de ani de căsnicie. Au fost grozavi amândoi. Şi acesta era abia începutul.

Multe nopţi pline de farmec aveau să se mai scurgă în acea vară şi în anotimpurile care au prins a se rândui! Toate s-au petrecut în mare taină mai bine de vreo doi ani. Aveau anumite zile când se întâlneau: vara – sub nuc, iar când veneau frigurile – într-un şopron pe cojocul lui Costache. El ieşea din casă, chipurile să-şi facă socotelile, iar ea aştepta să adoarmă copiii, se ridica din aşternut, arunca ceva pe spate şi alerga fremătând de dor sub nuc sau în şopron.

Dar într-o noapte cu lună plină, când se vedea ca ziua, nu ştiu ce-i veni nevestei lui Costache că ieşi tiptil din urma lui. Nu-i venea să creadă ce îi era dat să vadă. Ileana, căci aşa o chema, cu răbdarea ce o caracteriza, îi lăsă pe iubiţi până în momentul culminant şi se năpusti asupra bărbatului: „Aici ţi-i pişatul, Costache?!” Şi când mi ţi-l înşfăcă de umeri şi ţi-l trase de pe Profira aşa încât acesta, în câteva clipe, se făcu nevăzut. Apoi se năpusti asupra femeii şi o flocăi, răstindu-se la ea de se trezi mahalaua: „Târfo, cum nu ţi-i ruşine?! Ce neruşinare, Doamne, ce neruşinare!” Iar Profira, foarte calm: „De ce neruşinare? De când mi-a murit bărbatul nu s-a atins nimeni de mine. Oare nu am dreptul şi eu la un strop de dragoste? Ce, o să se tocească vârfuşorul dacă o să mă iubească şi pe mine? Ce e rău în faptul că bărbatul tău îşi face o pomană cu mine?”.

Multă vreme Profira a fost bârfită de sat, dar mai cu seamă de vecini, până când în viaţa mahalalei se iviră alte noutăţi.

Ileana pleacă în Grecia

La câţiva ani după acea noapte de pomină, Ileana a fost chemată la feciorul mai mic în Grecia, ca să stea cu nepoţelul. A plecat femeia de acasă, lăsându-i lui Costache un noian de poveţe. L-a învăţat cum să frământe aluatul pentru pâine, cum să facă un borş, cum să-şi spele rufele. Şi s-a dus Ileana cu inima împăcată la fecior.

Dar ce o mai fi clocit ea în mintea ei că, la vreo trei săptămâni, i-a telefonat Profirei: „Să ştii că nu-ţi port supărare că te-ai iubit cu Costache al meu. Acum, sunt departe şi puteţi să vă iubiţi în voie cât doriţi. Şi el e suflet şi are nevoie de cineva lângă el. Eu, aici, mă iau cu nepoţelul, nora, fiul, dar el, săracul, ce să facă singur în casa noastră mare? Uite ce o să te rog. Fiul o să-ţi trimită câte 100 de dolari pe lună, iar tu fă-i mâncărică caldă şi spală-i hainele să nu umble zoios prin sat. Parcă l-am învăţat cum să se îngrijească şi cum să-şi facă mâncare, dar tot mai bine face aceste lucruri o femeie”. Şi Profira i-a promis Ilenei că va avea grijă cum nu se poate mai bine de Costache, s-a ţinut de cuvânt.

Satul însă nu ştia de această înţelegere şi din nou s-au pornit vorbele. Profirei însă puţin îi păsa de gura lumii. Cu dor şi sete de viaţă, ea îi purta de grijă lui Costache şi continua să-l iubească cu patimă ca în prima lor noapte. Şi bărbatul îi răspundea cu aceeaşi dragoste şi o ajuta cu multă însufleţire în ale gospodăriei de se cruceau vecinele. Spre mirarea tuturor, Costache a stat în capul mesei la nunţile copiilor Profirei.

După patru ani de şedere în Grecia, pe la mijlocul verii, Ileana  s-a întors acasă. A intrat deodată pe la Profira, care tocmai stătea cu Costache la sfat pe pragul casei. Iar mahalagiii se strângeau la poartă, aşteptând încremeniţi „spectacolul”. O voce de femeie chiar o îndemnă: „Flocăieşte-o, Ileană, flocăieşti-o, nu te ruşina, că de când te-ai dus de acasă s-a tot lins pe bot cu Costache!”.

Ileana, foarte calmă, în loc s-o ia la scărmănat pe Profira, aşa cum se aşteptau vecinii, a cuprins-o, a sărutat-o cu duioşie şi i-a întins un pachet. Apoi, ca să audă şi cei adunaţi la poartă, a rostit tare: „Ce dor mi-a fost de viaţa noastră din mahala. Îţi mulţumesc, Profira, că nu mi-ai lăsat bărbatul să se prăpădească. Uite ce frumuşel şi îngrijit e!”. După ce l-a cuprins şi l-a sărutat şi pe el, s-a întors către poartă: „Ce-i cu voi, oameni buni? De ce vă uitaţi aşa? Oare era mai bine dacă şi al meu se apuca de băut, aşa cum beau toţi cei cu soţiile plecate peste hotare?!…” Tăcută şi înmărmurită, mahalaua se uita la lumina de pe feţele celor trei. Ileana şi-a luat bărbatul de braţ, făcându-şi cărare printre cei adunaţi la poarta Profirei, şi a trecut mândră în ograda ei. Au intrat în casă şi n-au mai ieşit până a doua zi. Mahalaua s-a mai şuşotit câteva luni, iar Profira şi Ileana, cu pace şi bună înţelegere, continuă să-l acopere cu dragoste pe Costache. Fericit, omul împarte iubirea cu amândouă, fiind convins că nu e păcat să-ţi faci pomană cu o văduvă.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce