„Politicienii nu ard pe rug cărțile scriitorilor, dar nici nu le citesc”

Interviu cu poeta Irina Nechit, Chișinău

– Irina Nechit, îți propun să vorbim despre antologia ta de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută la Editura Prut Internațional. Pentru început, aș vrea să citez câteva versuri din poemul tău „Monolog”: „Lasă-mă pe raftul prăfuit/ cu bolile și ploile mele./ Nu-mi vui printre cuvinte/ nu-mi trezi foile”. Când s-au trezit foile cărții tale de debut?

Înainte de toate, dragă Anda Vahnovan, îți mulțumesc pentru că ai citit prima mea antologie de poezie „Un om de succes și alte pierderi” apărută în 2018 la Editura Prut Internațional. Chiar dacă trăiești departe, la Londra, ai o mare curiozitate față de cărțile publicate la Chișinău și în general, te interesează viața culturală din R. Moldova, din România (ai locuit o perioadă în Cluj-Napoca, unde ai absolvit Universitatea Babeş-Bolyai) și scrii cu pasiune pe blogul tău despre poezia, proza de limbă română, despre realitățile din orașul tău natal, Chișinău.

Constat că adeseori diaspora e mai activă în promovarea valorilor literare de la noi decât presa basarabeană. Antologia „Un om de succes…” e construită în ordine inversă, adică se deschide cu poeme inedite, încă nepublicate în volum, și se încheie cu poezii din cartea de debut, „Șarpele mă recunoaște”, editată în anul de grație 1992. Prima mea carte a fost trimisă în 1991 la tipografia de la Tiraspol, o tot așteptam și nu apărea, din cauza Războiului de pe Nistru. Abia în toamna lui 1992 am văzut-o publicată, cu „Șarpele…” am debutat.

– Precizez că antologia cuprinde poeme selectate din volumele „Copilul din mașina galbenă” (Editura Cartier, Chișinău, 2010), „Gheara” (Editura Vinea, București, 2003), „Un fel de liniște” (Editura Vinea, București, 2006), „Un viitor obosit” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Cartea rece” (Editura Cartier, 1996), „Șarpele mă recunoaște” (Editura Hyperion, 1992). E interesant să citești versuri din diferite perioade ale unui autor. Aș vrea să-ți mai pun totuși o întrebare legată de începuturi. Când au înțeles cuvintele Irinei Nechit că se pot întâlni în spațiul poeziei?

„Cuvintele Irinei Nechit”… E prea mult spus. Dar sună frumos această expresie. Mi-ar plăcea ca măcar o persoană, citind un poem de-al meu, undeva, cândva, un poem rătăcit pe internet sau prin vreo bibliotecă, unul fără semnătură, fără numele autoarei, să-și dea seama că anume eu l-am scris.

Chiar dacă visul s-ar împlini, tot n-aș putea zice că ale mele vor fi fiind cuvintele din poemul acela. Cuvintele aparțin unei limbi, eu doar le chem, le aleg, le prind din zbor sau le aștept zile îndelungi pe acelea care se aranjează, se întrețes, se zidesc în textele mele. O limbă are nevoie de poeți pentru a-și extinde puterea, pentru a-și crește potențialul, vitalitatea, strălucirea, pentru a se ozonifica, a renaște.

Toți cei care scriu, citesc, vorbesc, se slujesc de o limbă sau o slujesc pe ea. Am întâlnit de curând, în prefața la „Cartea lui Iov”, tradusă de Petru Creția, o formulă dintr-un text vechi, care m-a emoționat profund: „Oameni pedepsiți întru a noastră limbă”. Acest „pedepsiți” înseamnă „consacrați”, „experți” – experți în limba română. Uneori, scrisul îmi pare o pedeapsă, chiar dacă știu că e consacrare. Mai știu că e un dar de la Dumnezeu, însă nu e ușor de dus darul acesta.

– Dacă a fi poet nu este o meserie, ci o stare, care ar fi aceea?

Nu poți face din poezie o meserie. Nici să te afli permanent în stare poetică nu e posibil, s-ar rupe neuronii, s-ar sparge inima. Prea mari, violente sunt energiile poetice ca să fii conectat la ele și să reziști non-stop. Unii reușesc, dar îi poți număra pe degete.

Întrebarea ta e totuși un prilej de a mă opri un pic la ceea ce consider a fi profesia mea adevărată, jurnalismul cultural. De când am făcut facultatea, de prin 1983, i-am rămas devotată, dar am senzația că e pe cale de dispariție. Urmăresc cu groază distrugerea presei culturale din Basarabia, după 2000.

Astăzi despre cultură mai scriu doar câțiva sexagenari, tot mai obosiți. Tineri nu vin în meserie, pentru că aproape nu există reviste, ziare de cultură. Statul Republica Moldova nu susține decât sporadic unele publicații culturale, acestea abia respiră. Nici vorbă să apară vreo revistă nouă.

Cum să pretinzi că ai o „cultură bogată” dacă nu-ți pasă de cultura scrisă? Analize ale fenomenelor artistice, comentarii literare, dezbateri pe teme culturale, dar și materiale informative ar trebui scrise nu numai de pensionari, dar în primul rând de către oameni tineri, cu minte proaspătă, cu idei rebele. Peste câțiva ani, nu va mai avea cine scrie despre cultură în RM.

– Ce opinie ai referitor la implicarea sau nu a oamenilor de litere în politică? Unii consideră arta apolitică, dar oare e posibil să rămâi imparțial, scriind?

Politicienii de la noi îi îngroapă bucuroși pe oamenii de artă, fără a aplica metode drastice de persecuție (arestări, deportări, torturi în subsolurile kgb-iste, arderea pe rug a cărților etc.), ci doar lipsindu-i de mijloace de existență. Statul R. Moldova are grijă să-i țină permanent pe artiști sub limita sărăciei, statistica oficială arată că oamenii de cultură sunt cel mai prost plătiți, mai prost decât șoferii de troleibuz, decât măturătorii, decât gunoierii, decât orice funcționar mărunt.

Incultura, brutalitatea cinovnicilor acoperă straturile culturale subțiri de pe pământul basarabean. Cei care dețin puterea politică îi umilesc, îi ignoră, îi împing la marginea societății pe literați. Drept urmare, aceștia își pierd rolul de formatori de opinie.

Simone Weil îi numește pe scriitori directori de conștiință, societatea noastră însă nu are prea mult respect pentru propria conștiință. Cu toate acestea, cultura scrisă, arta nu piere în R. Moldova, poeții, prozatorii scriu, publică pe unde mai pot, mai mult pe internet, scriu chiar flămânzi, bolnavi, înglodați în datorii, însuși faptul că se mai tipăresc cărți, se mai joacă spectacole, se mai interpretează simfonii e un semnal bun, lumea se gândește: „Uite, se mai scrie poezie, se scriu romane, se pictează tablouri, se mai face teatru, se face balet (!!!), înseamnă că nu e totul pierdut”. Literatura, multă, puțină, fortifică poziția limbii române în zona pruto-nistreană pe care vedeniile imperiale ale lui Dodon o cotropesc, o fac și mai fantomatică decât este.

– Să revenim la antologia „Un om de succes și alte pierderi”. Ai inclus în ea poemul „Pluta”: „Ai intrat în marea de lacrimi/ până la umeri./ Piatra legată de gât/ rămâne ca o plută la suprafață./ Din ochii tăi blânzi/ cad lacrimi de piatră/ având forma ochilor mei./ Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte./ Mâinile desenează în aer amânarea./ Tălpile goale simt/ cum se zguduie de plâns pământul”. Comentează, te rog, versul „Juri să nu mai vorbești/ cu gura plină de cuvinte”.

Poezia „Pluta” e din cartea „Gheara”, 2003. Mă interesa lacrima ca materie și ca bol transparent în care se cristalizează spiritul. Credeam că mările și oceanele sunt alcătuite din lacrimi. Nu mă temeam de metafore. Azi prefer să le zic imagini, sunt prudentă în folosirea lor. Totuși, încă mai consider că imaginea e cheia de boltă a poeziei. Într-un comentariu la poezia lui Marian Drăghici, criticul Alexandru Cistelecan vorbește de secvența, „care ar topi lumea într-o imagine”. Caut și eu astfel de secvențe, uneori le găsesc, alteori nu.

Încă din vremea când îi descoperisem pe Bacovia, Baudelaire, Ungaretti, Sylvia Plath, Emily Dickinson, Mălăncioiu, Blandiana, Quasimodo mă fascinau laconismul, concizia, arta de a vedea limpede o idee, de a contura cu doar câteva linii un peisaj, un cadru din viață sau din imaginație.

Mai degrabă îl suport pe omul care vorbește mâncând decât pe cel în gura căruia clocotesc cuvintele, bolborosesc haotic, încât nu le mai poate stăpâni, le scuipă, le împroașcă în toate părțile. Cam asta am vrut să exprim în versul evidențiat de tine mai sus. Dintre opiniile unor critici literari despre poezia mea, o prețuiesc în mod deosebit pe cea a lui Felix Nicolau: „Poezia Irinei Nechit are ritm, viteză și decupaj nemilos. Minimalismul care ţine în frâu adevărurile grave, care se foloseşte de faţa simplă a lumii pentru a sugera găurile negre ale sufletului, este o măiestrie greu de dibuit” ( Ziarul de duminică, București, 2011).

Nu mi-aș dori însă ca literatura să se limiteze doar la texte laconice, concentrate, cizelate la sânge, nu-mi plac doar poeții care știu să comprime, să taie nemilos din textele lor, ci și cei exuberanți, cei ce scriu versuri late și lungi și supraetajate, poeme fluviu, poeme fără sfârșit. Fiecare vine cu formula sa, e firesc să existe mii de puncte de vedere și o mare diversitate de stiluri.


– Scrii în poemul „Cântec de leagăn”: „Trecurăm demult hotarele/ cântecului de leagăn/ când s-au deschis larg porțile insomniei./ Abia atunci gustarăm/ sarea și piperul nopții”. Insomniile sunt stările obligatorii poeziei?

Nu, insomniile nu mă ajută, dimpotrivă, aduc dezordine și zarvă în substanța mea cenușie. De regulă, scriu ziua, chiar și cele mai onirice, fantasmagorice versuri au fost scrise la lumina zilei. Gheorghe Grigurcu, referindu-se la „Un viitor obosit”, observa că „instantaneul realist se învecinează cu insertul suprarealist”.

Am frecventat o vreme, cu fervoare, texte suprarealiste, poeme onirice, mi-am pus și eu la încercare capacitatea de a înfrunta imaginarul, de a-l explora, de a-i forța limitele, de a descoperi suprarealul, dar aceste experiențe le-am înfăptuit în regim diurn.

Paradoxal, multe poeme nocturne s-au lăsat scrise doar cu prezența Soarelui. De Lună mi-e frică, probabil, din copilărie. Mama acoperea geamurile cu ziare în nopțile cu lună plină ca să nu devenim lunatici. Aveam multe ziare, ne aflam în epoca ziarelor necitite, doar utilizate pentru a acoperi sau a înveli diferite lucruri; tematica sovietică, ilizibilă, indescifrabilă, nu ne interesa. Cu-adevărat destinate cititului erau cărțile, le găseam în biblioteca mamei, prima bibliotecară din sat, mergeam să citim și totodată să stăm o după-amiază cu mama.

Nu m-am gândit nici o clipă atunci, în biblioteca din satul meu natal, Antonești, Cantemir, că voi scrie vreodată versuri. Totuși, încolțise în mintea mea un vis timid, visul de a face o carte, habar nu aveam ce fel de carte.
Faptul că până la urmă mi-au apărut câteva cărți îmi pare și azi incredibil, șansele de afirmare pentru cineva născut pe un tărâm adormit, amneziac, cu memorie radiată, sunt aproape nule, posibilitățile de a te rupe din plasa somnului letargic sunt minime.

Mă întrebi de insomnii? Acestea nu constituie un pericol aici, mai degrabă somnolența ne caracterizează, inerția, apatia, sindromul inacțiunii, altfel zis – „somnul cel de moarte”, alias „neantul valah”. Am postat de curând pe o rețea de socializare o frază în care anunț că m-am apucat să fac un film artistic cu titlul „Somnoroasa din Basarabia”. Glumă, firește. Dar câte like-uri am adunat! Mulți m-au felicitat și mi-au dorit succes.

– Decupez un vers din poezia „Ca un început de cutremur”: „Strigătele mor dacă nu sunt auzite”. Strigătele sunt înmagazinate în vise, în tăceri?

Ele răbufnesc, la un moment dat. Cele mai autentice sunt poemele scrise sub presiunea lor. În textul amintit de tine îmi imaginasem o casă plină cu strigăte. Ușile sunt încuiate, iar ferestrele închise zângănesc ca la un început de cutremur. Încerc să privesc cu ochi lucizi durerea, în speranța că o voi îmblânzi dacă voi scrie despre ea.

Tocmai generația mea a fost martoră a prăbușirii unui sistem totalitar, dar nu știu dacă va apuca să vadă un sistem nou, cu-adevărat democratic, nu știu dacă va prinde vremuri mai bune într-o țară îngenuncheată, sărăcită, de unde fug toți. Strigătele, aici, nu sunt luate în seamă, „Țipătul” lui Munch, dacă ar fi adus în R. Moldova, ar sta singuratic pe un perete la muzeu, vizitatorii n-ar da buzna să-l vadă/audă.

O veselă demență, o indiferență atroce a cuprins societatea noastră, idealul omului liber, integru, e total ignorat, în schimb, a ieșit în față imaginea omului de succes. În toate domeniile, de la politică la artă, nu mai contează valoarea reală, ci emblema succesului, reprezentată prin vestimentație, frizură, manichiură, accesorii, dantură. Peste gunoaie, peste gropi, peste băltoace plutește zâmbetul perfect. Am pus și eu în titlul antologiei de poezie sintagma „un om de succes” dar firește, e durere și ironie în această denumire.

L-am visat pe tata, într-o noapte, cu un zâmbet larg pe față, așa cum nu zâmbise niciodată în timpul vieții, purta și costum luminos, de culoarea cafelei cu lapte (noi l-am înmormântat în costum negru), arăta ca un om de succes, cu o floare albă în mână, am scris o poezie despre acest vis, e una dintre cele mai importante din antologie. „De fapt, zice camera de filmat/ suferinţa nu ne mai interesează” – iată încă un vers-cheie din volumul meu antologic, l-am preluat din poezia „Urnele se deschid”; e vorba de urnele de vot.

– Trecerea timpului, pierderea părinților, metamorfozele produse de anii care se așează pe și în noi sunt linii tematice care apar adesea în textele din antologie. Cum sau dacă reușești să te împaci cu pierderile?

Dumnezeu îmi arată atâta dragoste ajutându-mă să mă trezesc în fiecare dimineață cu senzația că cei care au plecat sunt aici cu noi și că nimic nu dispare definitiv, ci doar se ascunde o vreme. Pronia e îngăduitoare cu mine, e mângâietoare. Alți oameni au pierdut mult mai mult, mi-e și teamă să-mi imaginez ce e în sufletul lor, înmărmuresc gândindu-mă cum își duc povara suferințelor.

– Crezi în destin?

Cine oare nu crede? Mama mea e născută pe Nistru, tata pe Prut, aceste două râuri m-au format și pe mine, am un destin pruto-nistrean. Din fericire, limba română nu ține cont de frontiere geopolitice, așa că eu, fiind legată fizic de spațiul R. Moldova (nu am avut nici timp, nici bani să-mi fac cetățenie română, adică europeană), îmi pot trimite versurile spre orice persoană vorbitoare de română, din orice punct de pe glob.

Totodată, pot citi poezie română în cantități nelimitate, scrisă de clasici, de debutanți, de optzeciști, douămiiști, postdouămiiști, pot citi și poeziile tale, Anda, scrise la Londra. Mă bucură și reacția colegilor de peste Prut la poezia mea, le mulțumesc pentru unele comentarii în publicații literare, îi mulțumesc revistei Observator cultural pentru că a publicat o cronică la antologie, o cronică semnată de Adina Dinițoiu care punctează: „Poezia Irinei Nechit este una – aşa cum spune şi titlul antologiei – a „pierderilor“ (în special a părinţilor, a universului familial, dar şi în genere a „pierderilor” pe care le presupun maturizarea şi înaintarea în vârstă), dar în egală măsură a „urmelor“ – a urmelor scripturale, a recuperării (proustiene a) timpului, amintirilor, fiinţelor dragi, prin însuşi actul scrisului, prin gestul poetic”.

– Când vei lansa antologia la Chișinău?

Pe 2 octombrie, la sediul central al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. O voi invita, desigur, și pe nepoțica mea Teodora Vasiliu de 7 ani, deoarce coperta a fost realizată după un desen al ei. Mă regăsesc în copertă – privindu-i culorile și liniile trasate spontan, ingenuu, am un sentiment de revenire la seninătatea mea de până la anii în care am suferit pierderi, mari și mici, îi mulțumesc Teodorei pentru copertă și sper ca măcar unele poezii din antologie să fie citite și de generația ei.

Interviu de Anda Vahnovan