Politica românească la Chișinău – multe gafe, puțin suflet

În aceste zile, Chișinăul este vizitat de un desant de politicieni români, printre care se remarcă Eugen Tomac și Mihai Răzvan Ungureanu. Ambii fac parte din „tabăra lui Băsescu” și ambii au ales Chișinăul pentru a anunța o posibilă fuziune a partidelor pe care le conduc în vederea câștigării prezidențilelor în România.

Această prezență a celor doi politicieni ridică o dată în plus problema „contaminării” alegătorilor moldoveni cu „virusul politic românesc”. Ne putem întreba în ce măsură alegătorii moldoveni sunt dispuși să participe la luptele electorale din România și oare nu este o asemenea comunicare dintre politicieni români și publicul local o imixtiune în treburile interne a Moldovei?

O politică la limita imixtiunii

Pentru moment, nu putem să ne pronunțăm tranșant în acest sens. Există argumente care recomandă asemenea gen de absorbție a vieții publice din R. Moldova de factorul românesc. Ființăm într-o lume globalizată și frontierele nu ne mai apără de influențe străine. Blocarea accesului sau izgonirea vizitatorilor nu fac parte din arsenalul metodelor diplomatice moderne.

În plus, mulți tineri și-au făcut studiile în România și astfel sunt reconectați la circuitul politic din țara care le-a oferit instrucție. Dar argumentul suprem pentru extinderea hotarelor luptei electorale din România ține de acordarea cetățeniei române locuitorilor din Republica Moldova. Existența unui număr destul de mare de alegători (aproximativ 300 de mii de oameni) legitimează prezența politicienilor români în Republica Moldova, căci aceste voturi pot fi importante în distribuirea puterii la București.

Dar există și argumente contra. În primul rând, remarcăm că politicienii români nu se adresează statului, ci indivizilor. Ori, există totuși o contradicție fundamentală între interesele acestor două părți: statul vrea consolidarea națiunii și controlul asupra teritoriului, iar cetățenii doresc un nivel de viață mai bun.

În aceste condiții, „ademenirea” cetățenilor moldoveni și conectarea lor la circuitul politic românesc poate să știrbească din loialitatea lor față de Republica Moldova. În al doilea rând, sesizăm două abordări diferite a subiectului dat în România. Există „echipa lui Băsescu”, care nu ține cont de sensibilități și este prezentă cu orice ocazie la Chișinău. Dar există și „echipa lui Ponta”, mult mai prudentă și înțelegătoare față de dificultățile construirii unui nou stat în Europa de Est. Social-democrații și național-liberalii români vin, de obicei, la Chișinău fiind invitați de gazde și manifestă un grad de respect mult mai ridicat față de viața politică din R. Moldova.

Cititorul poate observa că tratez subiectul dat fără a menționa chestiunea Unirii. E un subiect legitim și cred că, în cazul în care politicienii români vor spune tranșant că vor Unirea, ei vor fi imediat îndreptățiți moral să întreprindă tot felul de acțiuni politice în ceea ce ei numesc „Basarabia”.

Problema e că ei nu spun asta (cu excepția lui Băsescu, care de multe ori nu este luat în serios). În aceste condiții, demersul lor de inițiere a unor acțiuni cu tentă politică în R. Moldova devine mult mai șubred din punct de vedere moral. Din această cauză, mulți dintre ei sunt suspectați de ipocrizie și standarde duble.

Problemele unui politician român în Basarabia

Întâlnirile pe care le-a avut Mihai Răzvan Ungureanu și Eugen Tomac la Chișinău a relevat și faptul că distinșii și manierații politicieni români au probleme în comunicarea cu publicul nostru și gafează ca niște începători. A devenit deja emblematică confuzia comisă de Băsescu, acesta încurcând Cahulul cu Kabulul. La o întâlnire recentă, Mihai Răzvan Ungureanu, referindu-se în prezența primarului Dorin Chirtoacă la o situație politică din România, a declarat că un primar nu va deveni niciodată un politician bun. La întâlnirea cu bloggerii, gafele au continuat să curgă din abundență. Politicienii români au vădit o furie inexplicabilă vorbind despre Iurie Roșca chiar dacă acest politician moldovean a fost o vreme bună pilonul românismului în Republica Moldova (distanțarea lui Roșca de acest curent merită o discuție aparte, dar în niciun caz nu putem crede că vina îi aparține doar lui). Critica acerbă îndreptată împotriva lui Ponta este deconcertantă și pe neînțelesul moldovenilor care vor să vadă o Românie unită în chestiunea Basarabiei. Incapacitatea lor de a răspunde la niște întrebări elementare, precum e cea cu privire la neratificarea Acordului de frontieră, probează o superficialitate în tratarea subiectului – venim în Basarabia după voturi, dar nu studiem problemele existente între cele două părți. În consecință, asemenea gen de întâlniri provoacă deseori mai multă dezamăgire decât entuziasm sau bucurie.

Trebuie să recunoaștem că și ultimele scandaluri publice ce țin de eliberarea vizelor în care au fost implicați Dumitru Crudu și Daniela Terzi-Barbăroșie denotă o nervozitate în creștere și o răcire a relațiilor pur umane. Chiar dacă pe fond am putea spune că partea română s-ar putea să aibă dreptate, aerul de politețe ofensatoare cu care s-a răspuns este inexplicabil. Până la urmă, existența vizelor între România și R. Moldova este o problemă a României care a introdus această piedică în relațiile dintre state.

De ce apar aceste probleme?

Am insistat mai mult asupra aspectelor negative ce există în relațiile dintre oamenii de pe ambele maluri ale Prutului. Multe dintre aceste probleme rezultă dintr-o extrem de proastă cunoaștere a Republicii Moldova de către cetățenii statului vecin. Chiar dacă ni se spune că suntem români, trebuie să recunoaștem că suntem români dintr-o altă stofă și un român din București are nevoie de o adaptare antropologică la Chișinău (care, știm, se cuvine să dureze doi ani, după Malinowski).

Deseori mă întreb câți oameni există în România care cunosc bine situația din Republica Moldova (nu mă refer, evident, la jurnaliștii români stabiliți de multă vreme la Chișinău – Doru Dendiu, Valentin Buda, Mihai Conțiu, Victor Nichituș etc.). În afară de Dan Dungaciu și Iulian Chifu, nu pot să-mi amintesc alte nume. Din această cauză, remarc o stare de nefiresc dublu atunci când sunt vizitat de politicieni români aflați în goană după voturi. În primul rând, ei nu cunosc ritualurile din partea locului. În al doilea rând, mă aștept să nu caute voturi, ci să întrețină discuții sincere și oneste.

N-aș vrea să mai ajungem la situația atestată în cadrul unor alegeri parlamentare din România, atunci când la secția de votare din Chișinău se certau cu foc Dorin Chirtoacă și Valeriu Matei, unul numidu-l pe celălalt comunist pentru motivul că îi susținea pe social-democrații din România. Dacă ar fi de adus politica românească la Chișinău, poate ar fi cazul să lăsăm noroiul peste Prut și să aducem doar florile. Sau, cel puțin, să încercăm să facem acest lucru.

Cornel Ciurea