Politica – o afacere?

MIRCEA-V.-CIOBANUDeşi Partidul Liberal Reformator ocupă un loc modest în politica moldovenească, respectiv, înregistrează scoruri mici în sondaje, refuzul lui Ion Sturza de a veni în echipă a fost amplu mediatizat. Despre motivul refuzului e greu să spui ceva foarte precis, dar fenomenul este cumva emblematic.

PL – PLR: scurt istoric

PLR s-a rupt de la Partidul Liberal al lui Mihai Ghimpu atunci când liderul liberalilor a refuzat să facă parte din noua coaliţie proeuropeană, riscând să provoace dizolvarea parlamentului şi să compromită ascensiunea europeană. Motivaţiile lui Mihai Ghimpu erau acceptate de o bună parte din adepţii PL: să provocăm anticipate, să lăsăm comuniştii să preia guvernarea, una condamnată la eşec şi, după asta (prin 2026, din câte îmi amintesc), să revină în forţă partidele liberale, proeuropene şi proromâneşti.
Orice ai spune despre liderul PL, el este un unionist declarat (nu numai „convins”, cum erau consideraţi cândva – implicit, nu explicit – Iurie Roşca sau Valeriu Matei), proeuropean, proamerican, anticomunist, adversar al Rusiei imperiale. Imaginea sa şi a partidului a rămas nealterată în inimile fanilor. Dimpotrivă, liberal-reformatorii trec printr-o criză de imagine. Chiar dacă ruperea de la PL a asigurat semnarea documentelor de asociere cu UE, fapt care merită luat în calcul.

PLR a mizat, de când există ca formaţiune înregistrată, pe o singură carte. Primul as a fost chiar această glorie de salvatori ai ţării într-un moment de cumpănă. Indiferent dacă vinovat de impas era Plahotniuc, Filat, Ghimpu sau toţi împreună, în confruntarea dură a unor oameni foarte orgolioşi, soluţia nu era prea simplu de găsit. Dar punctele pe care le aducea faima de salvatori ai ascensiunii europene a ţării nu au fost suficiente. Şi acest merit este uşor trecut cu vederea. Mai mult, el e umbrit permanent de acuzarea de trădare sau de faptul că liderii PLR ar fi acţionat la comanda cuiva din umbră. Nu poţi face nimic cu asta: poporul vrea gesturi largi, romantice, moarte pe eşafod, în loc de acţiuni raţionale sau eficiente în perspectivă. Încăpăţânaţii, intransigenţii, cei care acţionează direct şi liniar sunt aplaudaţi, fie că-i cheamă Voronin sau Ghimpu. Şi, dimpotrivă, ezitanţii sunt dezaprobaţi.

Aşteptându-l pe Godo

A doua carte pe care au pus-o în joc liberalii reformaţi a fost „conducerea colectivă”. O mişcare fără lider. Mai curând, o soluţie de nevoie. Cartea le-a fost bătută uşor, pentru că trucul a fost divulgat de înşişi conducătorii formaţiunii. A început o insistentă curtare a ex-premierului Ion Sturza, în încercarea aproape disperată de a-l aduce în echipă şi a-l face lider. „Venirea” lui Sturza a devenit un fel de imn al speranţei, un mit, comparabil ca semnificaţie cu celebra tragicomedie a lui Samuil Beckett Aşteptându-l pe Godo. Aşteptarea Zeului eliberator. În vechea „tradiţie”, se juca pe o singură carte. Nu prea înţeleg de ce s-a mizat atât de mult pe ea. Ce avea comun fostul premier şi PLR? Orice ai crede despre fiecare dintre deputaţii şi miniştrii formaţiunii, ei sunt nişte romantici. Ei au, dincolo de interesele fireşti-omeneşti ale fiecăruia, câteva idealuri: unionismul, integrarea europeană, refuzul categoric de integrare euroasiatică şi combaterea discursului forţelor proimperiale.

Pe când Ion Sturza este prin excelenţă omul de afaceri. Unul de succes, capitalist inteligent, cu anumite lecturi şi cu opinia sa despre politică. Fost coleg de partid cu Vlad Filat, cu Dumitru Diacov, el creează impresia unui potenţial lider politic. E o iluzie. Structural, Sturza este un om al afacerilor şi, se pare, nu a încetat să fie nici atunci când ocupa funcţia de prim-ministru. „Principiile şi valorile” la care a declarat că nu vrea să renunţe sunt foarte pragmatice. Mi-l închipui cu mare greutate membru al unei echipe unioniste şi proeuropene, cu idealuri la care nu ar renunţa în nici un caz, fie şi cu riscul de a-şi pierde afacerile, de a fi minoritar în politica moldovenească, ori de a fi în opoziţie. Ion Sturza nu a fost niciodată unionist. „Românismul” acestuia s-a developat subit doar în măsura în care România a devenit pentru el un sol fertil pentru afaceri. Este un businessman de succes. Unul dintre cei talentaţi, ceea ce, într-o epocă de tranziţie, contează. Numai că asta nu are nimic în comun cu politica.

Bine, politica poate fi şi ea o afacere. Fie prin perspectiva obţinerii şi posibilităţii de distribuire a unor fonduri internaţionale, fie prin faptul că cineva personal investeşte în tine ca politician (modelul Diacov-Lupu), fie prin investirile proprii în politică (modelul Filat sau Plahotniuc), în scopul obţinerii dividendelor. Un loc în politica moldovenească nu pare a fi foarte tentant. Cu o excepţie: dacă ascensiunea europeană va continua (şi mai ales dacă se va constata o permanentă sabotare economică din partea Federaţiei Ruse), organismele internaţionale vor investi masiv în „europenizarea” Republicii Moldova. Astfel, posibilitatea de a ţine controlul asupra robinetului de distribuire a fondurilor poate fi atractivă.
Uimitoare se părea nu aşteptarea insistent-naivă a liberalilor reformatori, ci acceptarea discretă a lui Sturza de a intra în politică în acest mod. Nu prea era limpede atitudinea foarte critică a domniei sale faţă de guvernarea actuală şi faţă de privatizările ilicite (deşi, atunci când se afla la guvernare, i se imputau aceleaşi lucruri), în momentul în care se aştepta să intre în politică prin formaţiunea liberal-reformatoare, partid guvernamental şi aliat apropiat al PLDM.

Ce nu a luat foc şi de ce? Nu-i exclus să fi fost un plan diabolic de la bun început, ori s-a acţionat în forţă asupra fostului premier pe ultima sută de metri. Probabil, din zona prietenilor Partidului Liberal, singurul care îşi revendică acelaşi electorat cu PLR. Rămâne doar să ghicim care a fost afacerea care l-a făcut pe Ion Sturza să accepte acest dezonorant refuz (orice ar zice comentatorii, lumea a mizat pe el), explicat de o manieră cam bâlbâită. Probabil că cei care l-au convins să refuze au avut argumente suficiente. Abandonarea „proiectului” printr-o declaraţie publică, în loc de a-i informa, simplu şi discret, pe colegii care îl mai aşteptau, multiplică suspiciunile.

Dar poate că, într-o ochire bine calculată a unui om de afaceri, a înţeles că perspectiva era sumbră. Iar Sturza nu este un romantic care vine să difuzeze în mase idealuri. El este un pragmatic, care îşi calculează eventualul câştig din orice afacere, inclusiv politică. Rămâne o enigmă ce îl făcuse cândva să cocheteze cu liberalii reformatori şi să le inspire speranţă. Declaraţia de abandonare a proiectului a alimentat enigma. Las la latitudinea protagonistului decizia de a mai avea dreptul moral de a critica guvernarea după declinarea invitaţiei de a veni – ca jucător! – în politică. În rest, Ion Sturza e suficient de versat în domeniu, încât să înţeleagă că „activarea în domeniul societăţii civile”, critica guvernării şi refuzul – public! – de a intra în politică… tot politică este. Una discretă, dar cu dividendele sale.

Iurie Leancă şi „Blocul proeuropean”

Când se apropie alegerile, partidele, fie şi în relaţii de parteneriat politic, îşi declină angajamentele şi dau din coate foarte independent, luptând necruţători nu numai cu adversarii declaraţi, ci şi cu aliaţii. Fiecare vrea să obţină un scor cât mai mare, pentru că distribuirea puterii după alegeri se va face conform punctajului acumulat. Lărgirea câmpului electoral înseamnă şi o dură confruntare (deschisă ori discretă) inclusiv cu foştii parteneri. Mai ales când electoratul revendicat e acelaşi. Alegătorii cheamă, de regulă, la unirea forţelor, dar liderii de partid croiesc alte planuri. Iată însă că ideea coalizării vine din vârfurile ierarhiei politice.

Premierul Iurie Leancă a declarat că soluţia cea mai bună ar fi ca partidele din coaliţia proeuropeană să meargă în alegeri ca o forţă comună. Nu ştiu dacă a coordonat cu liderul său de partid, dar declaraţia anunţă o schimbare de optică în abordarea subiectului de către un politician activ. Dacă citim aici o îngrijorare sinceră (şi nu o dorinţă a partidului pe care îl reprezintă de a avea anumite garanţii în privinţa formulei viitoarei guvernări), atunci nu e deloc rău. Este oarecum surprinzătoare această declaraţie pe un fundal care vorbeşte despre cu totul altceva. În primul rând, chiar partidul din care face parte premierul s-a grăbit să declare limpede că va merge în alegeri de unul singur. Leancă nu mai ţine cont de opinia partidului? În al doilea rând, PD a demarat o foarte populistă campanie de formare a listelor de către „toţi membrii partidului”. Nu cred că membrii acestuia vor fi de acord să-şi subţieze lista. În al treilea rând, cine va avea un cuvânt mai greu de spus într-o eventuală coaliţie preelectorală: Vlad Filat ori Vlad Plahotniuc? Şi care va fi rolul lui Leancă atunci?

O schimbare de decor?

Declaraţia lui Leancă poate fi şi un punct de vedere foarte personal. Nu exclud că trecem printr-o fază a creării unei alte clase politice. După „stataliştii” comunişti, romanticii unionişti şi după cei pentru care politica era o afacere, vine – poate – timpul politicienilor de meserie. Cei pentru care politica nu este un mijloc, ci un scop. Iurie Leancă, Natalia Gherman, Igor Corman, dar şi alţii: Maia Sandu, Monica Babuc, Andrian Candu, Chiril Lucinschi, Valeriu Munteanu ş.a. se manifestă ca politicieni de meserie. Ei nu vor să obţină prin intermediul politicii un avantaj în altă parte, un spor de capital al firmei proprii sau unul personal, ci o carieră politică, o performanţă politică, una ca scop în sine, cum spuneam. Generaţie care, posibil, va dori să investească în sine, ca oameni ai politicului.

Asta ar însemna profesionalizarea (implicit, responsabilitatea) domeniului şi a politicianului. Politicieni-pasageri, care vin în politică pentru a-şi spori şi proteja afacerile, ori care văd în politică un refugiu temporar, revenind intermitent la uneltele anterioare, ar trebui să rămână în istorie. Gelozia lui Vlad Filat pe succesul (independent de partid) al lui Leancă şi permanenta aducere a acestuia sub flamura partidului arată că noua clasă se impune şi prima dovadă e chiar „conflictul” iminent dintre generaţii (nu de vârstă, ci de concept).

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)