ZOON POLITIKON // Politica, între agonie, siguranţă şi ură

A.Solcan fotoArgument

Zóon politikon (in lb. greacă ζῷον : animal și πoλίτικoν: social sau politic), este o sintagmă folosită de Aristotel în lucrarea sa „Politica”. Omul este văzut de către filosoful grec ca „zoon politikon” – animal politic, traducere ambiguă care trebuie înţeleasă eliminând conotaţiile „biologice” ale expresiei şi care vrea să spună că omul este o „fiinţă socială”, neputând trăi în afara comunităţii.

Între „cea mai mare minune” (Sofocle) și „pată ruşinoasă a naturii” (Schopenhauer), calificativul dat omului de către Aristotel pare a fi cel mai adecvat. Omul mai este definit drept: „trestie cugetătoare” (Pascal), „minunea şi gloria lumii” (Darwin), „esenţa ansamblului relaţiilor sociale”, „o fiinţă care ştie sau poate şti că ea trebuie să moară” (Landsberg), o „deghizare, minciună şi ipocrizie, şi faţă de el şi faţă de ceilalţi” (Pascal), „singurul animal care trebuie să muncească”, „singura creatură care trebuie să fie educată” (Kant), unica „fiinţă mincinoasă” „este bestia blondă” (Nietzsche), „un animal de pradă” (Spengler), „maimuţă degenerată, îngâmfată până la megalomanie” (Th. Lessing), „fiinţa bolnavă de putere” (Seidel) etc.

Când Aristotel definea conceptul „om” ca zoon politikón, o făcea referindu-se la dimensiunile sale sociale și politice. Omul și animalul sunt sociale (prin natura lor), dar din ele doua numai omul se comportă politic. Animalul-ființă umană spre deosebire de animalul-animal are o abilitate naturală de a se relaționa politic. El a mai spus că cei care nu sunt în măsură să trăiască în societate (sau care nu au nevoie de existenta ei prin însăși natura lor), sunt cei care întrunesc (deja) „condiția de animal” sau cei care întrunesc (deja) „condiția de zeu”.

Deseori auzim: Nu mă interesează politica! Nu am nicio treabă cu politica! Pe lângă elementul protestatar pe care le conţin aceste exclamaţii mai sunt şi un semn al raţiunii eşuate. Ne propunem să venim de fiecare dată şi cu un argument care să ne ajute să descoperim unele aspecte ale politicii pentru a o face mai înţeleasă. Poate ne mai schimbăm unele atitudini, depăşim nişte stereotipuri şi încercăm să ne implicăm în politică dintr-o motivare internă, dar şi în cunoştinţă de cauză. Politica, după cum e şi firesc, va continua să dezamăgească prin definiţie. Nu este exclus că vom mai percepe politica drept un lucru indezirabil. Un rău, dar unul necesar. E important să conștientizăm că totul depinde de noi. De fiecare în parte şi de toţi împreună.

Insomnii politice. Tema principală care a marcat domeniul politic în această săptămână a rămas pe segmentul extern. Din noiembrie 2013, Ucraina rămâne în centrul atenţiei opiniei publice internaţionale. De câteva săptămâni, doar vizorul s-a deplasat de la Maidanul din Kiev spre Crimeea.

Spaţiul virtual abundă de opinii despre evenimente, protagoniști şi posibile consecințe. A te lansa în prognoze cu privire la evoluţiile legate de evenimentele din Crimeea atunci când actorii acţionează fără a ţine cont de propriile interese este o chestiune hazardată. Un lucru este clar: lumea a devenit alta decât era acum câteva săptămâni.

Prea multe probleme s-au acumulat în peninsulă de-a lungul istoriei ultimelor secole. O ilegalitate urmare a unui abuz comis de Nichita Sergheevici Hruşciov, prin includerea peninsulei Crimeea în componenţa Ucrainei, se încearcă a fi soluţionată printr-o altă ilegalitate. Acţiunile lui Hruşciov, ca şi ale oricărui conducător în cadrul unui regim totalitar, erau autoritare, voluntare şi abuzive. Cunoaştem asta pe propria piele, pardon, teritoriu.

Acum, în 2014, se încearcă înlăturarea acelei nedreptăţi printr-o altă ilegalitate. Prin sfidarea tuturor normelor de drept internaţional, prin încălcarea echilibrului care se stabilise la sfârşit de mileniu. La un moment dat totul părea atât de frumos, cel puţin pe bătrânul continent. Părea că lumea şi-a regăsit sensul şi a început s-o ia într-o direcţie nouă, alta decât cea a confruntării, urii şi intoleranţei. Procesele de globalizare, cu toate provocările şi problemele aferente, îndreptau Europa spre un spaţiu fără frontiere, punând astfel capăt instinctelor războinice, care au adus atâtea pagube şi nenorociri întregii omeniri.

Dacă Europa de Vest se mişcă spre o lume fără frontiere, nu se întâmplă aceasta şi în spațiul din Est. A devenit tot mai evident că lumea nu a depăşit principalele contradicţii. Ele au izbucnit chiar în cadrul european, care la un moment dat părea cel mai avansat. Deodată, cu toţii ne-am amintit de S. Huntigton care încerca să argumenteze că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferențele de ordin cultural și religios.

Rusia în persoana actualilor diriguitori de la Kremlin nu face altceva decât să exploateze aceste diferenţe, care se regăsesc şi la nivel de mentalitate. Se exploatează din gros sentimentul de grandoare al unui popor ale cărui gene mai sunt imperiale.

Urmând logica întregii evoluţii istorice, dar şi a unei analize sistemice, devine evident că spiritul EuroMaidanului, mai devreme sau mai târziu se va apropia de zidurile Kremlinului. Este agonia unui regim pe ducă şi a unui autocrat delirant. Nimic nou. A mai fost. Puţini au rezistat. Istoria se repetă. Finalul este unul previzibil. Acum contează preţul. Cineva va trebui să plătească.

Ţarcul politic autohton. Evenimentele din ţara vecină au eclipsat interesul pentru problemele noastre interne. Pe acest fundal aleşii din parlament şi-au zis: acu-i acu şi au decis să-şi mai tragă câte un apartament în centrul Chişinăului. La un preţ preferenţial, desigur. Diferenţa urmează s-o achităm noi prin neîncasările de la buget. Nimic nou. Sfârşit de mandat, incertitudine, stres… Iar de aici şi cunoscutul sindrom: după noi, potopul. Nu ne mai miră nimic. Bunului-simţ demult i s-a cântat prohodul.

Pe parcursul unei săptămâni, ne plimbăm cu toţii prin spaţiul virtual cu maşinile unui ex-preşedinte de ţară, lider al unui partid cu pondere la electorat. Întrebat direct dacă este adevărat ce se vorbeşte în târg, ne-a liniştit că totu-i legal şi că sunt nişte scorneli şi aiureli din capul cuiva. Până la urmă, n-am înțeles: legal, scorneli sau aiureli? Şi în capul cui?

Un alt personaj important, un prim-ministru, tot ex- şi tot lider, de acum al altui partid cu pondere, dar la un alt electorat, ne lămureşte cât de indicate pentru sănătatea unei democraţii sunt pragurile electorale înalte. Calea spre olimpul politic devine tot mai anevoioasă. Doritorii sunt sfătuiţi să se antreneze. Mai ştii…

Optimismul şi bucuria vin de la actualul prim-ministru, dl Iurie Leancă. Cu adevărat istorice sunt întâlnirile avute de domnia sa atât la Washington, cât şi în diferite capitale europene. „Moldova este mai bună și mai sigură decât acum patru ani!”, afirmă premierul nostru. De acord. Dar totu-i relativ, mai adăugăm noi. Dacă „decât acum patru ani”, nici nu era necesar un prea mare efort pentru a face Moldova mai bună. În privinţa siguranţei, o fi! Totuşi, pentru a înlătura orice nesiguranţă în privinţa siguranţei (iertat să-mi fie acest calambur), n-ar strica să cerem şi părerea experţilor în domeniul bancar, oamenilor de afaceri care merg să cumpere valută pentru a-şi onora nişte obligaţii, specialiştilor în securitatea energetică, cetăţenilor simpli. Mă tem că vor face opinie separată. De aici şi chestia cu relativitatea.

Dar destul cu reflecţiile. Este timpul să ne luăm doza de ură. Vă faceţi comod. Găsiţi telecomanda şi zapaţi la întâmplare un post TV. Cel mai probabil, va fi unul rusesc. Sunt în abundenţă! Atenţie, avem şi abundenţă! Vezi că se poate!

Alexandru Solcan