„Poezia” ca experiment diabolic // RUPEREA RÂNDURILOR

Am fost rugat să fac o intrare în context, înainte de monospectacolul lui Andrei Sochircă, construit pe poezii scrise în RASSM (1924-40). Eram uşor descumpănit, or, „poeziile” selectate nu au nimic în comun cu literatura. Fiind îngăduitor cu aceste texte şi cu aceşti autori (sinceri şi, în felul lor, dotaţi), mi-aş fi trădat meseria.

Fenomenul trebuia comentat mai curând de un sociolog sau un istoric. Ceea ce s-a întâmplat în Transnistria anilor ’20-’30 ai secolului trecut e un odios experiment social: s-a încercat forjarea unei naţiuni. Construirea ei, într-o fierărie, din materiale la îndemână, inventându-i-se o limbă, o cultură, o literatură. Precizez: nu se exploatau valenţele regionalismelor limbii române (în contextul unei limbi şi literaturi existente). Era creată, pe teren gol, „arzând poduri şi etape”, o limbă „moldovenească” şi o literatură „socialistă”, născută din surse orale şi din „realităţile socialiste”.

Orwellian sută la sută, de o ferocitate cumplită, experimentul se încheia cu exterminarea cobailor de experienţă (sic!). Monstruozitatea „proiectului” în asta consta: cei mai devotaţi colaboratori au fost executaţi. Nu pentru o eventuală disidenţă în cadrul „proiectului” (naţională sau estetică – să zicem, în detrimentul ideologicului). „Scriitorii” implicaţi au slujit cu fidelitate regimul, au apărat cauza. Prin asta se deosebeşte monstruosul mecanism de alte regimuri criminale. Toate dictaturile au nimicit oameni. Dar ele identificau sau inventau motive: eliminau duşmanii ideologici, disidenţii, ereticii, în fine, categorii sociale sau naţionale indezirabile. Regimul sovietic, fără termen de comparaţie, şi-a devorat propriii fii.

În textele acestor poeţi naivi, atenţia noastră se concentrează pe inocenţa literară a autorilor, pe gafele inestetice, pe nişte paradoxuri… Este ceea ce Eugen Negrici numeşte „expresivitate involuntară”, efect colateral, care apare fără intenţia autorului. Aşa se întâmplă, d.e., cu unele texte vechi, care, în contextul timpului lor, erau neutre stilistic, iar astăzi (graţie cutiei de rezonanţă a timpului) ne sună cumva poetic.

Andrei Sochircă a mizat pe comicul involuntar al textelor. Există aici o mică problemă, având în vedere dimensiunea tragică a contextului. Bergson scria că râsul, ca fenomen, e un act sută la sută intelectual. El exclude emotivitatea, compasiunea. Ataşaţi de cineva, nu vom râde de el. Dar actorul ionescian pariază, probabil, pe ideile spiritului tutelar al teatrului, care propunea o strategie-surpriză: să joci împotriva textului…

Dincolo de intenţii, spectacolul impune reflecţii asupra destinului unor scriitori, asupra unei culturi-fantomă, a unei ţări-fantomă (dar cu oameni concreţi!). Consecinţele ne mai afectează şi azi. „Naţiunea moldovenească”, odată creată, avea misiunea să încorporeze Basarabia. RASSM s-a lăţit, cu toată „naţiunea” şi „cultura”, inclusiv cu „literatura” ei, până la Prut. Consecinţele „revoluţiei culturale” le-am resimţit (şi le mai!).

„Estetica” acelor texte, de un primitivism dezarmant, e numită, uzual, „proletcultism”. Acesta a infectat până şi literaturile performante. După 1944, pătrunde în România şi deteriorează parcursul literar. Acest „curent”, pe o secvenţă de timp (dar cu consecinţe de durată), a egalat literatura „moldovenească” (basarabeană) şi chiar pe cea „română” cu cea „transnistreană”. Coborând ştacheta exigenţei estetice, experimentul îşi mai proliferează şi azi consecinţele. Unele reviste literare mai multiplică mediocritatea, contribuind la perpetuarea exerciţiului de uniformizare. Iar cobaii de experienţă suntem chiar noi.

În nişte forme perverse, „decadente”, experimentul diabolic continuă!

Mircea V. CIOBANU