„Poezia bună nu se scrie din suferință, ci în pofida ei”

Claudiu Komartin fotoInterviu cu Claudiu Komartin, poet, București

– Noul tău volum de poezie, ”Cobalt”, apărut la Casa de Editură Max Blecher, este intens comentat de criticii literari români și căutat de cititori. Cât de importante pentru tine sunt cronicile la carte? Ce înveți din ele, dragă Claudiu Komartin?

Din păcate, cele mai multe nu fac decât să verifice sau să confirme politica de cadre, găşti şi cumetrii a lumii noastre literare. Pe lângă cele câteva articole din care am rămas cu ceva (fiindcă erau scrise de oameni inteligenţi şi cu dragoste de literatură care spuneau limpede ce ar merita reţinut şi ce nu din cărticica aceasta a mea), cele mai multe recenzii m-au lăsat rece. Ba nu, hai să spun tot adevărul: în cazul câtorva, mi-a fost ruşine de ruşinea acelor farsori şi profitori notorii ai momentului, critici la kilogram şi burţi universitare atârnate peste izmană, ce nu făceau decât să demonstreze că au citit cum i-au învăţat maeştrii lor formaţi la şcoala de Securitate şi Partid: în zig-zag, superficial, fără nicio tragere de inimă sau, ca-n vorba aceea din popor, c-un ochi la slănină şi cu altul la făină.

– Ai debutat la nici 20 de ani cu cartea ”Păpușarul și alte insomnii” (Editura Vinea, 2003), iar acum, la 30 de ani, ai scos ”Cobalt”, așadar, te-ai ținut de poezie timp de un deceniu. Astăzi privești poezia altfel decât în perioada debutului?

Cu mai puţine iluzii, fără îndoială. Tânărul impetuos şi cam necopt care publica în 2003 ”Păpuşarul…” nu văzuse toată mizeria din spatele perdeluţelor. Între timp am avut destule ocazii să mă conving că tot ce e oficializat în literatură devine din ce în ce mai mizerabil şi mai dureros cu cât te legi mai mult de mediul acesta, de o „scenă literară” care, cel puţin în partea aceasta a lumii, e toxică şi greude-nţeles. Îţi trebuie capacitatea de a te întări, altfel lehamitea se permanentizează şi, încetul cu-ncetul, nu mai eşti atent la ceea ce are de fapt importanţă, la bucuriile neaşteptate şi la transformările pe care le provoacă sau le mediază literatura. Restul e balast, jocuri de culise, intrigi, vanităţi, hăhăială şi jeg: ceva omenesc, prea omenesc, fără nicio legătură cu năzuinţele şi idealurile pe care le ai la 19 ani.

– Ca lider de generație, simți o responsabilitate mai mare pentru producția ta poetică?

Nu sunt liderul nimănui, cu atât mai puţin al unei generaţii paupere, formate în condiţii istorice morbide, prielnice doar căpuşelor şi oligarhilor. O generaţie confuză, lipsită de solidaritate, neasumată şi inconstantă, cum s-a dovedit aceasta a noastră, nu are nevoie de un lider, ci de o armată de psihologi cu nervi tari.

– Datorită poeziei, ții sub control suferința sau poate că suferința e o poartă spre frumusețe?

O, nu se pune problema să-ţi „ţii sub control” vreo maladie prin scris. Iar poezia bună nu se scrie, cum umblă o vorbăproastă, din suferinţă, ci în pofida ei – ca orice act de creaţie integral autentic.

– Ai văzut aievea substanța metalică numită cobalt? Ai atins-o, ai ținut-o în mâini, ai mirosit-o, ai gustat-o?

„aievea văd zeii de fildeş”, parcă aşa suna versul lui Nichita Stănescu. Nu ştiu dacă să iau întrebările acestea ca pe o capcană pe care mi-o întindeţi – mă voi feri de ea răspunzându-vă astfel: dacă am avut un contact nemijlocit, prin intermediul simţurilor, cu metalul numit cobalt are o prea mică importanţă, fiindcă în momentul în care am scris un poem cu acest titlu, şi apoi am publicat o carte în care apare cu o consecvenţă enervantă, el a devenit o realitate fizică, s-a corporalizat. Aşa încât nu pot fi sigur dacă poemul meu a dat naşterii cobaltului în natură, sau fu invers (iar aici îmi râd în barbă şi mă abat spre întrebarea următoare).

– Cobaltul e mai puternic decât plumbul?

Am fost un elev atât de slab şi de nereceptiv la orele de chimie, încât aş comite o impostură dacă aş încerca să vă răspund.

– Îți amintești cum ai scris versul „ultimele strigăte sunt din lemn”?

Cu gura lipită de tocător.

– În ceea ce scrii acum încerci să dezvolți viziunile apocaliptice din ”Cobalt”?

Nu ştiu. Încerc să rămân pe poziţii, ştiind că scrisul nu face decât să inhibe orice tentativă de salvare. Am crezut că îmi pot găsi un refugiu în literatură, mi-am dorit să fie aşa, dar îndeletnicirea asta nu aduce cu ea nici trăinicie, nici permanenţă.

– Ce înseamnă pentru tine lirismul?

O frecvenţă a sensibilităţii noastre la care putem să ne conectăm cu folos. Fireşte, acest profit e unul exclusiv spiritual, nu are nicio legătură cu vreo formă de utilitarism sau cu obiectivitatea. Dimpotrivă, e tot ce poate fi mai îndepărtat de înţelesul pe care îl dau oamenii practici acestor cuvinte. E, poate, vorba despre acea „efervescenţă a vieţii în individ” pe care încerca să o definească cel mai liric dintre filozofi, Cioran, înţelegând că viaţa „pretinde necontenit expresie”.

– De ce tinerii autori de azi nu vor să fie lirici?

De jenă. Pentru a nu cădea în ridicol. Sau ca respingere a ornamentării proliferante pe care unii o iau drept lirism.

– La poemul „Ghicitoare pentru monștri”, din ”Cobalt”, folosești drept motto un vers de Eminescu: „La ce?… Oare totul nu e nebunie?”. Când l-ai descoperit pe Eminescu? Cât de des îl citești?

Pe Eminescu l-am descoperit, ca noi toţi, de foarte devreme, fiind primul poet cu care intri în contact, vrei-nu vrei, în copilărie. Nu ştiu cât de des îl recitesc, e un poet fundamental, la care mă întorc din vreme în vreme, fără ritualuri, mitizări sau scălămbăielile celor care-i plimbă moaştele de colo până colo. Cred că pentru imensul serviciu pe care l-a făcut limbii române, măcar pentru un poem extraordinar ca „Melancolie”, nu ar trebui să ne purtăm cu memoria acestui poet ca nişte proxeneţi.

– Ce părere ai despre narativitatea în poezie?

E una dintre cuceririle cele mai folositoare la care poate râvni un poet. Imaginaţi-vă ce săracă ar fi fost poezia secolului trecut fără narativitate (de care s-au folosit din plin atât marii stihuitori ruşi, cât şi poeţii absoluţi din spaţiul anglo-saxon), ca să nu merg mai înapoi, la Poe, Puşkin, Whitman sau Lermontov.

– Ce rol au în devenirea ta literară Poemele cu tătuca din volumul ”Un anotimp în Berceni” (Editura Cartier, 2009)? Acestea pot fi considerate niște texte narative? De ce îi sunt dedicate lui Ruslan?

Poemele cu tătuca au fost un prag. Acolo am simţit că sparg un lacăt şi pot în sfârşit să cotrobăi într-o cămară în care nu mi s-a dat voie să intru, şi asta într-un moment delicat, în care mi se părea că nu mai evoluez, că n-am nicio idee încotro aş putea să o apuc. Îi sunt dedicate celui care mi-a inspirat debutul acestui lung poem în 15 părţi, un tânăr poet basarabean cu care mă însoţeam pe atunci (cred că era prin 2006), şi care nu a-nţeles nimic, din păcate, din gestul acela al meu de frăţietate poetică. I-au băgat în cap nişte binevoitori că eu nu-i dăruiam, ci de fapt îi luam nu ştiu ce şi, dintr-una într-alta, mi-au ieşit vorbe (purtate de tot felul de sperjuri, cum găseşti la noi cu duiumul), că l-aş fi plagiat pe Ruslan Carţa. Dar nimeni, niciodată, nu a putut cita nu un vers, ci o singură expresie sau o imagine care să probeze o asemenea acuză, principial gravă şi demoralizantă. Ştiţi poate vorba aceea neaoşă cu facerea de bine…

– În ce raport ești cu poeții basarabeni? O să mai inviți autori basarabeni la cenaclul Institutul Blecher pe care îl conduci? E greu să aduni public la cenaclu?

Sunt autori ale căror voci se aud, de o parte şi de alta a Prutului, cu mare claritate şi se impun în literatura română contemporană, de la Emilian Galaicu-Păun la Anatol Grosu şi de la Dumitru Crudu la Ion Buzu. Îmi vine greu să exprim amărăciunea care m-a cuprins când am citit despre dispariţia poetului Eugen Cioclea, pe care l-am admirat şi despre care am scris, dorindu-i să aibă parte de recunoaşterea pe care o merită.

Nu e uşor în ziua de azi să ţii în viaţă un cenaclu sau club de lectură, dar am găsit în ultimii patru ani şi jumătate oameni tineri care şi-au făcut intrarea prin intermediul Institutului Blecher, şi apoi au confirmat în scurtă vreme. Anatol Grosu a fost unul dintre ei, Dumitru Crudu a ajuns şi el o dată la Bucureşti, au mai citit de-a lungul timpului Diana Iepure, Aurelia Borzin, Vasile Ernu, Mitoş Micleuşanu…

Pentru mine nu există o linie de demarcaţie între scriitorii care vin din Republica Moldova şi cei din România – sunt cu toţii scriitori de limbă română, şi nu cred că are nevoie cineva de încurajări patetice sau de vreo formă de discriminare pozitivă: dacă literatura pe care o scriu stă pepicioarele ei, mie nu-mi rămâne decât să fiu prietenul necondiţionat al cărţilor bune şi adevărate pe care aceşti scriitori le pun în circulaţie.

– Din ce cauză nu mai apare cea mai bună revistă de poezie din spațiul românesc, ”Poesis international” (redactor-șef al revistei e Claudiu Komartin – n.n.)?

Din banale raţiuni financiare. Cu această „criză” ce nu se mai sfârşeşte, nu am putut împiedica inevitabilul, iar apariţia revistei s-a oprit după 3 ani şi 12 numere care sunt, de acum, istorie literară.

– Ai participat la Gala tinerilor scriitori ce a avut loc pe 15 ianuarie la București?

Nu. Nici măcar nu mi-am trimis cartea, ca să evit orice situaţie penibilă sau stânjenitoare care ar fi putut apărea prin nominalizarea ei la nişte premii girate de oameni şi instituţii pentru care nu am niciun fel de simpatie sau stimă. Oricum, zece minute în aceeaşi încăpere cu unii dintre cei care s-au înghesuit acolo te drenează de energie şi curaj pentru zile-ntregi. Singurele premii „curate” care merită atenţie în România de azi au rămas cele acordate de revista ”Observator cultural”.

– Îți vei lansa volumul ”Cobalt” și la Chișinău?

Mi-aş dori ca asta să se întâmple. Pentru mine, Chişinăul e un oraş de suflet, locul în care, dacă o carte a mea nu ajunge, simt că am ratat ceva important.

– Mulțumesc pentru interviu.

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)