POETUL MORT ÎN DEPORTARE

Basarabeni la mormintele rudelor decedate în deportare

„Îndată soarele-a apus și gândul mi s-a descompus…”

La 13 iunie se împlinesc 72 de ani de la prima deportare în masă a românilor basarabeni, acțiune de genocid a statului sovietic similară holocaustului efectuat de regimul nazist al Germaniei împotriva evreilor europeni. Peste douăzeci de mii de oameni, bătrâni, femei, copii au fost ridicați în plină noapte în acea dată nefastă și strămutați „pentru vecie” în pustietăți siberiene. Printre deportații din satul Tătărești, r. Strășeni, s-a aflat și George MÂRZENCO, un tânăr de 17 ani, plecat atunci pe ultimul său drum.

Un vis strivit de cizma roșie

Născut în 1922, numele George (și nu tocmai Gheorghe) a venit probabil în urma unei euforii generale a basarabenilor legată de Unirea recentă a Basarabiei cu România (în 1918). În familie, apoi și în sat era dezmierdat mereu „Georgică”. Îl lega o prietenie frumoasă și serioasă cu Natalia C., fiica președintelui sovietic al localității. Au învățat amândoi în aceeași clasă mai mulți ani la rând și acum își făceau planuri de viitor. Dar tatăl acesteia, un slugoi bolșevic cum rar se mai întâmplă, a frânt visul romantic al vieții sale. Învăța la o școală (fost liceu) din Chișinău unde se pregătea să devină inginer. Abia se întorsese acasă, când la 13 iunie pomenit mai sus a fost ridicat de baionetele sovietice împreună cu părinții săi dragi.

Abatorul sovietic stropea cu sânge românesc

Coperta cu foaia de titlu a dosarului George MÂRZENCO, instrumentat de Ministerul Afacerilor Interne din Kazakhstan, în 1941. Pe marginea de sus este făcută remarca: „Mort la 17.04.1950”.

În ceea ce a urmat, soarta tânărului Georgică Mârzenco părea să nu se deosebească de destinele altor deportați. Împreună au fost aruncați și închiși în vagoanele de transportat animale, trenurile, unul după altul, luând calea imensităților glaciare. La stațiile ferate Tighina și Tiraspol, după cum se mai știe, bărbații au fost smulşi din sânul familiilor și expediați separat până în Ivdel-lag, de unde nu s-a mai întors nici unul. În urma despărțirii forțate de soțul iubit, mama sa, Liuba, și-a ieșit din minți, nemaiavând cum să se trateze până la sfârșitul vieții. A urmat de mai multe ori tratamente în spitalul de psihiatrie din Kyzil-Orda, unde trebuia să trăiască „veșnic”, dar nu s-a mai pus pe picioare. În 1956, a fost trimisă acasă singură, chiar de pe patul spitalului.

Despărțirea de tatăl său l-a durut la fel de tare și pe George. Scria prin toate instanțele, până i-a adresat o scrisoare personal lui Iosif Stalin, însă despre părintele său dispărut nu-i spunea nimeni nimic. De fapt, malaxorul sovietic luase asemenea proporţii încât, mai mulți ani la rând, însuși sistemul antiuman nu putea să găsească date despre martirii basarabeni, mânaţi să moară în 1941 la Tiraspol, Tighina și alte stații de cale ferată. În dosarele deportaților noștri din acea vreme s-au păstrat mai multe demersuri ale miliţiei din Kyzil-Orda și Chișinău către administrația lagărului Ivdel-lag, bazate pe adresările oamenilor să li se răspundă despre soarta cutărui întemnițat.

Cu referire la Ion Mârzenco, tatăl lui Georgică, am găsit un răspuns din toamna anului 1947, dat de administrația nominalizată, la cererea readresată a băiatului, precum că, „momentan, în Ivdel-lag asemenea persoană nu există și alte date despre ea nu deținem”. Răspunsul s-a dovedit însă o mare minciună. Or, dosarul pe numele lui Mârzenco Ion din Tătărești, Strășeni, se afla în acel moment chiar în lagărul cu pricina. Omul trecuse la cei drepți încă în martie 1942.

Siberia ucide poeții

Tragedia ce s-a abătut asupra familiei sale, cu tatăl dispărut fără urmă și mama grav bolnavă, nu l-a abătut de la deprinderea sa de a scrie versuri. Nu avem date când a scris George Mârzenco primul său vers, dar am găsit un caiet întreg în care el pare deja un poet matur. A scris mai mult cu creionul. Însuși faptul că își înșira versurile în caiete îngrijite, și nu ocazional, arată că poezia îi devenise vocație. Au rămas de la el câteva zeci de poezii lucrate cu migală. Textele șterse de timp pot fi descifrate cu greu, dar desprindem din ele imagini poetice deosebite despre calvarul deportării, dar și despre dragoste, patriotism și despre viață în general. A scris românește, deși de multe ori în grafia rusă obligatorie pe atunci, și am fi avut acum probabil un veritabil poet în literatura basarabeană, dar..

O pagină din caietul de poezii al lui George MÂRZENCO

George MÂRZENCO, tânăr poet exilat din casa sa la 13 iunie 1941 s-a stins din viață în chinuri mari la 17 aprilie 1950, în orașul Kyzil-Orda, în urma tuberculozei.

În continuare, reproducem (în prelucrarea noastră) o poezie scrisă de George Mârzenco probabil imediat după ce a fost luat de acasă. Bănuim că i-a consacrat-o prietenei sale, Natalia C., cu prilejul evenimentului nefast din iunie 1941.

 

Floricea albastră

 

Am mers din nou pe-acelaşi drum,

Dar nu mă mai oprii acum

Să-ndrept privirea spre fereastră,

Unde a crescut iubirea noastră.

 

Unde-a trăit iubirea noastră

Rămâne-o floricea albastră,

Ce lung mi-i drumul ce m-a dus,

Și eu mă simt de el răpus.

 

Iar gândul mi s-a descompus,

Că-ndată soarele-a apus –

Din adormirea lui departe

Îmi cântă dor, îmi cântă șoapte.

 

Îmi cântă negru, îmi cântă noapte,

Ce-mi poartă visu’-n zări deșarte.

Tot merg sub ochi de leitenant,

Ajung pe malul celălalt.

 

Străin e malul celălalt,

Ce-mi pare acum tot mai înalt,

I-aș rupe pușca și-aș fugi,

Doar doru’-n piept mi l-aș opri.

 

Iubito, iar în doi vom fi…!

 

Gheorghe LEBĂDĂ

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău