Pocăinţa desfrânatei

De la înşelare la destrăbălare şi pocăinţă

 Dunea nu era ruptă din soare. Josuţă, grăsuţă, cu gesturi leneşe. Dar avea un vino-ncoace care îi scotea din minţi pe băieţi. Ceea ce atrăgea în primul rând la ea erau ochii mari şi luminoşi, vorba înţeleaptă şi umorul fin.

 Serafim o cucerise greu. O făcuse nu din dragoste, ci din vanitate. A vrut să le dovedească cavalerilor care alergau înnebuniţi după fată că el e primul. Flăcăului îi plăcea să fie primul peste tot: şi la carte, şi pe terenul de fotbal, şi la fete. Două veri a purtat-o cu vorbe, dar după ce Dunea i s-a dăruit toată, a părăsit-o fără niciun motiv, lăsând-o însărcinată. Plină de demnitate, ea nu s-a umilit în faţa lui cu lacrimi şi cu rugăminţi fierbinţi să n-o părăsească. A înţeles că nu a iubit-o, ci doar a folosit-o, şi după ce s-a săturat de ea, a lăsat-o ca pe un obiect de care nu mai ai nevoie.

 A părăsit-o fără niciun motiv,

 lăsând-o însărcinată

Câteva luni, Dunea şi-a purtat durerea şi revolta fără să spună un cuvânt nimănui. În cele din urmă, a hotărât să împartă trăirile sufleteşti cu mama. I-a spus că este însărcinată. Mamei nu-i venea a crede. A dus-o la un medic să se convingă. Fiica sa adevăr vorbea. I-a cerut medicului să întrerupă sarcina. Nu s-a putut, termenul era prea mare. Şi atunci, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, femeia a alergat la Serafim: „Ticălosule! Cum ai putut să-ţi baţi joc de fata mea?! De ce ai lăsat-o după ce i-ai furat fecioria şi ţi-ai făcut plăcerile atât cât a încăput în tine?! De ce?! A meritat oare fiica mea aşa ruşine din partea omului pe care l-a iubit şi în care şi-a pus toată încrederea?! Poate tu vrei una mai bogată, treaba ta, băiete, dar acum fă ce ştii, dar căsătoreşte-te cu ea măcar până se va naşte copilul şi scapă-ne de ruşine. După aceea, poţi divorţa. Dacă n-o faci cu binişorul, te voi da în judecată!”.

 

A preferat să rămână singură

 

Serafim a acceptat nu doar o căsătorie provizorie, era gata s-o ia în căsătorie pentru toată viaţa. A înţeles că Dunea e plămădită din alt aluat, nu-i ca celelalte. În aceeaşi zi, a alergat într-un suflet la ea, aşteptând ca fata să-i sară în gât de bucurie când va auzi de căsătorie. Ea însă i-a strigat cu dispreţ: „Eu, soţia ta? Pentru nimic în lume! Niciodată! Eşti un netrebnic. Ei şi ce dacă tu eşti tatăl copilului pe care-l port în pântece! Prefer mai degrabă să mă duc la scos piatră decât să mă mărit cu tine. Pleacă, te rog din viaţa mea!”. Toate încercările lui şi ale mamei de a soluţiona problema au eşuat. Dunea era hotărâtă să-şi crească singură copilul. A ales să moară de ruşine în faţa satului decât să se mărite cu omul care n-o iubea.

 

S-a înfrăţit cu paharul

 

Şi cum facere fără durere încă nu s-a pomenit, scrâşnind şi gemând, peste câteva luni, Dunea a născut un copil mort. După aceea, nu s-a mai căsătorit. Dar onoarea şi demnitatea ei de fier s-au frânt. S-a înfrăţit cu paharul şi, după moartea mamei, a devenit desfrânata satului. Se abăteau la ea bărbaţi de prin toate satele din jur. Veneau cum vine musca la miere şi chefuiau de seară până dimineaţă. A tot gemut şi s-a zbătut de plăcere, a tot prins plozi şi a păcătuit mult. Trei copii au văzut lumina zilei, iar pe vreo douăzeci i-a omorât în pântece, făcând avorturi. Era deja încărunţită pe la tâmple, se apropia de 50 de ani şi tot nu se sătura de dragoste. Prin septembrie 2001, s-a îmbolnăvit foarte tare. Trupul i s-a umplut de răni. A tot umblat prin babe şi pe la doctori, dar degeaba, rănile parcă se tămăduiau şi, peste o perioadă, reapăreau.

 

Canonul preotului

 

Ajunsă în Postul Mare, s-a dus la biserică. Nu călcase în Casa Domnului aproape 20 de ani. Smerită, cu lacrimi în ochi, i s-a mărturisit preotului. Preotul i-a dat canon, unul nu tare greu ca să-l poată îndeplini – să citească dimineaţa şi seara cele două Paraclise ale Maicii Domnului. De la o zi la alta, simţea cum în suflet i se aprinde dragostea de Dumnezeu.

 

În noaptea Învierii, s-a pornit femeia cu pasca la sfinţit. Mergea pe hudiţele întunecoase ale satului cu frică de întuneric şi cu gândul la Maica Domnului. Aşa cum mergea, s-a împiedicat şi, deodată, în faţa ei a apărut o rază de lumină albăstruie care i-a luminat calea până la biserică. Când să intre pe poarta bisericii, a auzit o voce: „Te vei vindeca dacă vei lăsa casa şi vei pleca la mănăstire. Acasă n-ai să te poţi pocăi”. Dunea s-a cutremurat, apoi a înţeles că Dumnezeu este cu ea. A trecut Paştele, Ispasul, dar femeia nu se grăbea să plece la mănăstire.

 

Pe corp, i-au apărut din nou răni. A auzit de la cineva că la Soroca, sus pe stânca de lângă râpa lui Bechir, este un loc sfânt şi dacă te rogi acolo te vindeci de orice boală. Pe la mijlocul lui iunie, s-a urcat în autobuz şi a pornit spre Soroca. Era cu o vecină de-a sa. Au ajuns pe la amiază la poalele stâncii. Dunea şi-a făcut semnul crucii şi când a ridicat ochii spre cer… i s-a arătat chipul Maicii Domnului. A auzit din nou acelaşi glas: „Nu căuta vindecare aici, mergi la mănăstirea de lângă satul tău!”.

 

Pocăinţa

 

S-a întors acasă. A doua zi, şi-a luat băiatul cel mic de 14 ani (ceilalţi doi erau plecaţi în Rusia), a lăsat casa în grija vecinilor şi a plecat. După un an de rugăciune şi de spălare cu apă din izvorul sfânt, Dunea s-a vindecat. De 11 ani, îndeplineşte orice muncă la mănăstire: paşte vitele, îngrijeşte orătăniile, ajută la făcut curăţenie, adună lemne pentru iarnă. Dar totodată se roagă neîncetat şi citeşte cărţi sfinte şi mântuitoare de suflet.

 

Cum spun Sfinţii Părinţi

 

Cu binecuvântare, când pleacă cu vitele la păscut, ia o carte de rugăciuni şi câteva lumânări. Acolo găseşte un loc mai dosit unde se roagă şi bate metanii de pocăinţă. I se pare mai cu folos citirea Acatistului şi Paraclisului Maicii Domnului în mijlocul naturii. În chilie, noaptea, doarme câteva ore, apoi citeşte până la ziuă rugăciunea de taină. A înţeles că mare este puterea  rugăciunii şi a privegherii de noapte şi, cum spun Sfinţii Părinţi, e o rugăciune de aur pentru că nu se amestecă cu grijile zilei, cu grijile acestei vieţi.

 

Ce să vă mai spun despre eroina noastră? Mănâncă o dată pe zi în decursul săptămânii, iar sâmbăta şi duminica, mănâncă cu toată obştea mănăstirii de trei ori. Citeşte din Psaltire în fiecare zi. Respectă cu sfinţenie această rânduială de cum a venit la mănăstire. Aici a înţeles cu adevărat sensul vorbelor pe care i le spusese preotul încă în adolescenţă – omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. Iată cum a ajutat-o Domnul pe desfrânata satului să se întoarcă pe drumul cel drept. Dumnezeu s-o întărească în continuare. Hristos a înviat!

 

P.S. Dunea m-a rugat să nu dau numele său şi al mănăstirii, ca să nu fie spre laudă.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.