Ping-pong cu Europa

MIRCEA-V.-CIOBANUTitlul acestui text poate crea iluzia unei parafraze după cartea (sau filmul) lui Tony Hawks Tenis cu moldoveni. E o asociere involuntară, mă grăbesc să spun. Deşi în lume, acum, totul se leagă cumva şi nişte paralele se pot trage oricând. Ping-pongul sau tenisul de masă (jucat adesea noaptea, la clubul din sat, la lumina unui singur bec – aşa mi-l amintesc din adolescenţă) este asocierea care mi se trezeşte, privind „dialogul” de câtăva (bună) vreme dintre Europa şi noi. Pentru Europa contează – se pare – mai mult decât orice ca jocul să continue.

Ei joacă paşnic, expediindu-ne mingea lent, în ideea să o prelucrăm cumva eficient. Dar noi nu putem improviza nimic original. Vine mingea la noi şi noi o pasăm înapoi, inert-indiferenţi, de parcă s-ar fi lovit de un perete. Anume: o pasăm, nu replicăm, nu improvizăm, nu inventăm. Joc steril, al unei autosatisfaceri, având, în ambele sensuri, un singur efect şi un singur scop: să continue. Nici măcar antrenament nu-l putem numi, nu ne complicăm şi nu învăţăm nimic din asta.

„Şi ju(de)cătorii sunt oameni”

Atunci când europenii insistau pe exigenţe severe faţă de justiţie şi faţă de judecători, până la demisia lor şi chiar până la anchetarea penală în cazul unor abuzuri, replica magistraţilor a fost că „şi judecătorii sunt oameni”. Adică: să nu uităm că ei şi-au dedicat o viaţă sistemului, că au şi ei familie, să avem grijă să nu li se lezeze onoarea (judecătorilor concreţi, dar şi breslei) etc.

Admit că omul mai poate şi greşi. Mai mult, pot să-l înţeleg că uneori nu şi-a putut ascunde simpatiile sau antipatiile. În fine, este explicabilă cedarea în faţa unor presiuni ale superiorilor. Înţeleg că, oricât ne-am fi dorit ca judecătorii să fie arbitri, ei sunt jucători într-un sport cu reguli fluide şi inexplicabile.
Ne scapă însă un detaliu. Înţelegători că „toţi sunt oameni”, că există „slăbiciuni” omeneşti (până la urmă şi banul e o slăbiciune, nu?), că există prieteni, cumetri, şefi pe care nu poţi să-i ignori, uităm de cei care pătimesc. Care sunt şi ei oameni. Nedreptăţiţi atunci când criminalul care i-a jefuit sau umilit este graţiat. Sau, încă şi mai rău, când sunt pedepsiţi fără vină, doar pentru că cineva, ticălos mare, dar cu „relaţii”, a vrut „să-l înveţe minte”.

Cedarea judecătorilor în faţa presiunilor, simpatiile, iertarea păcatelor unor rude, cunoştinţe sau „oameni buni”, dar şi alte din aceeaşi casetă se transformă într-un sistem. Unul care funcţionează după principiul unei „omenii” înţelese foarte special. Noţiunile de „dreptate şi adevăr” sunt diferit interpretate, iar lumea e deprinsă să judece după aceste criterii vagi. Fiecare are în felul său dreptate, fiecare poate să condamne fapte ce i se par reprobabile. Ziarele şi posturile TV abundă în discursuri revoltate, acuzatoare conform propriei înţelegeri a „dreptăţii”.

Nu numai la există „judecătorii populari”. Oriunde aiurea, acuzatori de serviciu sunt câtă frunză şi iarbă. Dar, pentru a nu întrece măsura, pentru a limpezi apele în cazurile de rezonanţă, în lume există organele de drept. Cele care reacţionează şi pronunţă verdictul. Cele care învaţă societatea să funcţioneze conform legii, nu conform unei „dreptăţi” a mulţimii. La noi, această instituţie este cu atât mai necesară. La noi, invers: cei care produc confuzii sunt înaltele curţi judiciare, iar anchetatorii amatori şi alţi „răzbunători populari” sunt cei care limpezesc lucrurile. Asta produce nu numai confuzii, ci şi creează premise pentru instabilitate socială. Ergo, integrarea europeană înseamnă – esenţial – ieşirea de sub tutela „dreptăţii” şi intrarea sub tutela legalităţii. A unei dreptăţi stabilite legal, nu arbitrar, nu voluntar. Europenii nu au un alt scop decât să ne ajute în acest sens. Dar această idee insistentă se lipeşte de noi ca mingea de tenis de perete.

Jocul „De-a Mafia”

Structurile mafiotice – oriunde ar fi ele construite – sunt viabile pentru că funcţionează ca nişte celule canceroase. Tratamentul terapeutic nu este foarte eficient şi nici operaţia chirurgicală nu este eficace, din cauza metastazelor. Aceste celule afectează întregul organism. Boala pătrunde în mass-media (şi manipulează opinia publică, creând imaginea unei dreptăţi false), în economie (şi lumea devine dependentă de succesele întreprinderilor, care – li se pare – le asigură existenţa), în cultură (şi artiştii nu mai sunt slujitori ai frumosului în sine, ci vestale ale cultului vreunui Al Capone). Cel mai periculos este că mafia pătrunde şi în organele statului, controlând până şi cele mai înalte funcţii în ierarhia administrativă.

Conjugarea până la concreştere a mafiei cu structurile de stat asigură perpetuarea stării canceroase. Oricât de puternică organizaţia criminală, ea poate fi pusă la respect de structurile de drept. În măsura însă în care aceste structuri mafiotice controlează statul şi justiţia, societatea e bolnavă incurabil. Un stat aparent democratic, aparent legal, trăieşte, de fapt, după legile mafiei (mai bine zis, după capriciile „naşului”). „Naşul” poate fi bun sau rău, inteligent sau semidoct, talentat sau afon, nu contează: legea o face el. Nu îi poţi reproşa nimic, odată ce i se permite. Omul vrea să fie influent şi cariera vieţii şi-o vede prin creşterea acestei influenţe. Depăşeşte limitele şi încalcă legea? Bine, dar legea o scrie chiar el şi oamenii lui.
Europa (Uniunea Europeană) nu impune nici tradiţii, nici religii, nici sisteme sociale pe placul demnitarilor de la UE. Europa vrea un singur lucru: să accepte ca partener o ţară condusă de oameni aleşi democratic, care se supun voinţei celor care i-au ales, nu voinţei unor structuri din umbră, necontrolate de nimeni. La ziua de azi, este chiar unica solicitare insistentă pe parcursul a câtorva ani.

Noi, ca răspuns, zâmbim europenilor, promitem, ne plângem că nu e simplu, că e specificul nostru, că încercăm, că facem, că iată-iată… Şi expediem mingea înapoi, aşteptând următoarea revenire a occidentalilor (de dorit: cu nişte fonduri în plus, pentru reforma justiţiei şi pentru alte reforme structurale). De la o vreme (dar poate de la bun început, dar nu ni s-a spus, din corectitudine), europenii ne amintesc proverbul nostru: „Peştele de la cap se strică”. Dacă nu vom lichida veriga (singura eficient funcţională) care leagă puterea în stat de structurile oligarhice şi mafiotice, nu vom putea construi un parcurs european.

Numai că… dacă structurile mafiotice ar fi avut doar nişte legături cu demnitarii de stat, o soluţie s-ar fi găsit. La noi însă tocmai structurile oligarhice şi mafiotice au creat actualele structuri de stat. Inclusiv, cu susţinerea electoratului. Aparenţele au fost respectate perfect. Nu poţi să reproşezi nimănui nimic. Aceste structuri au desemnat persoanele care ocupă cele mai înalte funcţii în stat. Şi nu numai în legislativ şi executiv, ci şi în sistemul juridic. Structurile care în toată lumea se ocupă de lupta cu excesele economice, politice, sociale, cu toate abuzurile, inclusiv, cu crima organizată, sunt create şi conduse, la noi, de oamenii susţinuţi de – aţi ghicit! – chiar cei care creează aceste excese.

Pe de altă parte, „Mafia” noastră, este una foarte înţelegătoare. Ea este una cu faţa umană, donează bani săracilor şi bolnavilor, investeşte în proiecte culturale şi caritabile, dă dovadă de sentimentalisme emoţionante. Aţi văzut filmul „Naşul”, cu Marlon Brando? Ai noştri îl copiază întru totul. Jocul nostru „De-a Mafia” nu are nimic în comun cu binecunoscutul joc (interactiv) de rol, ci este o pură imitare a filmului lui Coppola. Aşa sunt mafioţii noştri dintotdeauna, fie comunişti cu cravată roşie şi Che Guevara pe tricou, fie liberali convinşi sau democraţi declaraţi. Ei sunt muncitori, energici, ei investesc efort şi bani în succes. Mai mult, se pare că ei ar fi gata să renunţe la putere (în sensul clasic al cuvântului). Numai că nu-şi pot închipui cum ar renunţa la controlul asupra puterii.

Time-out

Europa însă insistă tocmai asupra acestui lucru. Fie şi pe paşi, insistenţa europenilor de a tăia orice legătură directă a oligarhilor cu puterea politică şi mai ales cu cea juridică este strategia de durată şi singura condiţie de a ne salva. Ideea e simplă sub aspect pur medical: acest organism care este Republica Moldova în sistemul ei actual nu mai poate fi salvat. Tratamentul terapeutic este ineficient, cel operaţional va da inevitabil nişte metastaze incurabile, înrădăcinând ireversibil maladia. Acest organism trebuie înlocuit cu altul, construit pe alte principii. Ping-pongul steril cu Europa trebuie oprit şi început alt joc, onest. Unul aristocratic, în genul tenisului de câmp, Unul de amploare, jucat la lumina zilei, nu în tenebrele, în care se joacă după reguli obscure.

Retragerea din parlament a prim-vicepreşedintelui şi retragerea din guvern a prim-ministrului (după scandalul legat de vânătoarea din Pădurea Domnească) au fost un prim semn Europei că societatea e disponibilă să accepte o schimbare de sistem. Şi că liderii respectivi sunt dispuşi să se conformeze. Dar asta seamănă mai mult cu o terapie fără garanţii. Miza europenilor pe noua echipă de politicieni pare a fi un semn evident că se insistă pe schimbarea sistemului. Declaraţiile destul de curajoase ale prim-ministrului privind principiul de construire a listei electorale par a fi făcute cu susţinerea europenilor. Până unde însă sunt dispuşi să cedeze cei doi finanţatori ai partidelor?

Mai ales că noii lideri naţionali, susţinuţi acum de europeni, au ajuns în funcţii pe listele partidelor finanţate de oligarhii pe care lumea îi numeşte – o fi având motive – „mafioţi”. Mai ales că aceşti finanţatori şi lideri de opinie sunt foarte ambiţioşi. Mai ales că ambii au avut (şi mai au, probabil) senzaţia că ei controlează tot ce mişcă-n ţara asta. Mai ales că prenumele ambilor înseamnă ceva în genul „proprietarul lumii”.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)