„Pietoni” şi „automobilişti”

Mircea V. Ciobanu

Pietonii merită să fie iubiţi, spuneau Ilf şi Petrov în debutul celebrului lor roman. Satiricii dedică pietonilor un adevărat imn: aceştia constituie partea cea bună a societăţii, ei au distribuit cultură pe mapamond, tot ei au creat automobilul (sic!). Dar străzile – construite şi ele de pietoni! – au trecut, treptat, în posesia deplină a automobiliştilor. Partea carosabilă s-a tot lăţit, iar trotuarele s-au îngustat până la dimensiunea unei cutii de ţigări, ori au dispărut definitiv. Pentru pietoni, spun scriitorii, s-a instaurat un ghetou!

Se creează impresia – dincolo de romanul lui Ilf şi Petrov – că spaţiul vital e disputat de inamici ireconciliabili. Deşi pietonul îşi revendică mereu drepturile, el este cel mai adesea ignorat. Ca şi confratele său de suferinţă, biciclistul: escadroane de biciclişti se deplasează doar însoţite de poliţişti. Mi-am amintit de paradele minorităţilor sexuale, protejate de poliţie. Încă puţin şi minoritatea care o constituie pietonii se va putea deplasa şi ea fără pericole numai însoţită de poliţişti.

Am privit o emisiune dedicată – ca şi cum – pietonilor. Moderatoarea, şoferiţă fiind, a început să explice că nu e uşor să observi, mai ales în amurg, pietonii (consecutiv, aceştia trebuie să fie îmbrăcaţi în haine fluorescente); înainte de a traversa, ei sunt obligaţi să se asigure că nu vine nicio maşină „pentru că pietonul trebuie să înţeleagă: o maşină are câteva sute de kilograme sau chiar câteva tone şi e mai uşor să se oprească pietonul, decât maşina.”

Deci nu şoferul, ci pietonul trebuie să ştie cât cântăreşte autoturismul sau camionul. Dar parcă ştiam că şoferul (aşa prevăd regulile!) trebuie să micşoreze viteza înaintea pasajului, ori să oprească. Fără smucituri, fără înjurături, fără a o contamina lumea de graba şi dispoziţia lui proastă. La ce ar face însă el asta, dacă „neacordarea de prioritate legală pietonilor sau cicliştilor se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 unităţi convenţionale cu aplicarea a două puncte de penalizare.” (Articolul 238 (3) al Codului contravenţional). [Doar] atât costă, după autorii legii, atentatul la viaţa şi sănătatea unui om, intersectat cu un automobil.

La noi, regulile sunt adaptate mofturilor naţionale. Denivelările pentru limitarea vitezei (francezii le zic „gendarme couché” – „jandarm culcat”), iniţial plasate pe toată lăţimea carosabilului, au fost scurtate în două şi acum toţi, în loc să încetinească viteza, le ocolesc, creând pericol atât pentru pietoni, cât şi pentru automobilele care vin în întâmpinare. După „experimentul” cu săgeata verde spre dreapta, alături de becul roşu al semaforului au apărut, acum, alte două: „verde la stânga” şi „verde înainte”! De acum încolo, dacă semaforul e pe roşu, şoferul nostru poate să aleagă: se opreşte sau merge înainte, după cum i-i voia!

Cum se comportă şoferii noştri la întâlnirea (la pasajul pentru pietoni, unde aceştia au prioritate statutar!) cu inamicul lor dintotdeauna? Urmărind aglomerarea de oameni prin parbriz, de parcă ar fi privit-o prin periscopul tancului, văzând în fiecare pieton un terorist, gata să arunce în vehicul un coctail Molotov ori să-şi pună pieptul pe capota-ambrazură, Schumacherul nostru hârâie, mârâie, gâfâie, se sufocă, înjură, îşi consumă nervii, claxonează, ameninţă, se bate cu capul de volan. Se vede de la o poştă: pietonii, blestemaţii, îi strică viaţa.

E limpede de ce se întâmplă asta. Automobilistul a cheltuit o groază de bani, timp, relaţii etc. ca să aibă maşină. El nu poate fi pus pe acelaşi cântar cu pietonul, care din oficiu e pe o treaptă inferioară în ierarhia socială. Ş-apoi automobilistul nu în zadar e la volan: el se grăbeşte. Şi atunci de ce are „prioritate” tocmai cel care… se plimbă?

Această împărţire pe „clase sociale” se extinde şi în celelalte domenii: unii sunt „pietoni” (aduce a pioni, nu?), care îşi revendică veşnic drepturile, alţii sunt „automobilişti”, care dictează legea. Încă puţin şi am crede că ei conduc ţara. Dar nu e aşa. Dacă ar fi fost, n-am fi avut drumuri atât de proaste. Cei de sus (cei-de-sus, adică) sunt din alta, din cu-totul-altă-categorie. Ei umblă cu helicoptere, cu avioane.

 

Până acolo gândul nostru nu ajunge…