Petru Bogatu: “Totuşi, Clinton are dreptate”

Declaraţiile secretarului de stat american, potrivit cărora Vlad Filat ar fi cel dintâi prim-ministru moldovean ales în urma unui sufragiu popular, au stârnit într-un anumit soi de presă o furtună într-un pahar cu apă. Mult zgomot pentru nimic.

Doamnei Hillary Clinton i se impută câte-n lună şi-n soare. Că nu ar cunoaşte realităţile moldoveneşti. Că nu s-ar fi documentat bine. Este suspectată că ar fi confundat sistemul parlamentar din Republica Moldova cu cel prezidenţial din SUA. Sau uzanţele electorale de la noi cu cele din Israel. Şi aşa mai departe.

În realitate, criticii lui Clinton degeaba au deschis gura. Dacă tăceau, filozofi rămâneau. Cum însă n-au ştiut să-şi ţină limba după dinţi, au dat cu oiştea-n gard în cel mai lamentabil mod cu putinţă.

Vlad Filat este într-adevăr primul politician moldovean care a obţinut postul de şef al guvernului în urma victoriei muncite în alegerile legislative. E o premieră absolută pentru Republica Moldova. Nimeni până la el, de la 1991 încoace, nu a devenit premier datorită performanţelor sale electorale.

Potrivit Constituţiei în vigoare, Republica Moldova e o democraţie parlamentară. Aidoma Germaniei, Italiei sau Israelului. Sub un atare regim politic, prim-ministru este desemnat, de regulă, liderul partidului sau coaliţiei de guvernământ care şi-a asigurat, în urma scrutinului, o majoritate parlamentară. Însă acest principiu nu a fost niciodată respectat la noi. În ultimele aproape două decenii, şef al cabinetului de miniştri era numit sau vreun favorit al preşedintelui republicii, sau vreun birocrat sprijinit de anumite grupuri de interese.

Premierul, băiatul de mingi al preşedintelui

Cei dintâi doi premieri, Valeriu Muravschi şi Andrei Sangheli, de exemplu, nu au venit la putere în fruntea vreunui partid care ar fi învins în alegeri. Ambii au fost desemnaţi de Mircea Snegur în virtutea unor jocuri de culise. Se ştie, bunăoară, că iniţial postul de premier i s-a promis lui Mircea Rusu. Însă, în urma unor combinaţii oculte, în jilţul de şef al guvernului s-a instalat Sangheli. Şi Ion Ciubuc i-a fost impus cu de-a sila Alianţei pentru Democraţie şi Reforme de preşedintele Petru Lucinschi. Ulterior, ce-i drept, ADR l-a promovat pe Ion Sturza, dar acesta era pe-atunci un tehnocrat, nu un politician de frunte al coaliţiei de guvernământ.

După venirea PCRM la putere, în 2001, Vladimir Voronin a dat cu piciorul şansei de a fi el cel dintâi premier ales de popor. A preferat să preia funcţia de şef al statului, deşi prerogativele preşedintelui în Republica Moldova, mai cu seamă după amendamentele constituţionale de la finele deceniului trecut, sunt mai restrânse decât cele ale Executivului.

Tocmai de aceea, liderul comunist a guvernat prin abuz de putere, adjudecându-şi atribuţii care nu erau prevăzute de legislaţia în vigoare. În funcţia de prim-ministru, în schimb, l-a numit, după bunul său plac, pe cvasianonimul Vasile Tarlev, care nu a avut niciun merit în alegerile din 2001. Şi nici Greceanâi, promovată în fruntea guvernului în 2008, nu şi-a câştigat postul în fruntea listei PCRM.

Nu e de mirare că fostele guvernări au devalorizat instituţia primului ministru. Şeful guvernului a fost transformat într-un băiat de mingi al preşedintelui republicii, fapt care nu avea cum să nu afecteze procesul decizional la nivel înalt.
Premierul cel dintâi

Situaţia s-a schimbat numai în 2009. Vlad Filat a fost liderul partidului cu cele mai multe mandate dintre formaţiunile care au constituit noua majoritate parlamentară în urma alegerilor anticipate din 29 iulie. În aceste condiţii, numirea sa în funcţia de premier a fost logică şi conformă cu tabietul parlamentarismului.

Ca şeful guvernului să nu devină o marionetă în fruntea unui cabinet slab, el trebuie să aibă un puternic sprijin politic. Tocmai de aceea, bunăoară, subsemnatul s-a pronunţat, după scrutinul din iulie, pentru numirea lui Vlad Filat în postul de premier.

Nu degeaba în Europa guvernele sunt conduse la ora actuală de Angela Merkel, Silvio Berlusconi, Gordon Brown sau Jose Luis Zapatero. Aceştia sunt liderii unor partide care, învingând în alegeri, şi-au asigurat o majoritate parlamentară confortabilă. În Israel, Benjamin Netanyahu, liderul partidului conservator Likud, ca şi Vlad Filat, n-a câştigat de unul singur scrutinul. El a reuşit, totuşi, să creeze o coaliţie de guvernământ cu alte câteva formaţiuni de dreapta. Şi, în consecinţă, a format guvernul în detrimentul lui Tzipi Livni, deşi partidul acesteia din urmă, Kadima, a terminat alegerile practic la egalitate de puncte cu Likud.

Există, desigur, şi situaţii, când într-o republică parlamentară premier devine un expert sau un politician din eşalonul secund al partidului. Dar acestea sunt excepţii care întăresc regula.

Astfel, prin desemnarea în fruntea guvernului a unui lider politic emanat de votul poporului, AIE înscrie, în sfârşit, Republica Moldova în tradiţia parlamentară europeană. Oricum ai da, Hillary Clinton are dreptate. Iar criticii ei trebuie să pună mâna pe carte.

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu