Petru Bogatu: Noul preşedinte va fi Manilov sau nu va fi deloc

Aşadar, nu mai încape îndoială: suntem cu toţii ostaticii unui personaj care crede în minuni până la epuizare. Acesta le aşteaptă cu multă îngăduinţă şi pacienţă, obligându-ne şi pe noi să facem la fel. Să dovedim o răbdare îngerească. Ne îndeamnă să nu întreprindem absolut  nimic până când nu-i pică lui în sfârşit pe creştet mana cerească.

Patimile slavei deşarte şi trândăviei

În literatura universală, există tipare atât de recognoscibile, încât putem spune că istoria se repetă. Nu în zadar, Borges scria că povestea umanităţii nu este altceva decât reluarea într-o formă nouă a aceloraşi câteva metafore eterne.

Să luăm „Suflete moarte” de  Gogol. În acest roman, m-a consternat  actualitatea personajelor din Rusia secolului al XIX-lea. Parcă sunt trase la xerox de pe realităţile noastre politice. Iată unul dintre ele.

„…El se gândea cât de bine ar fi fost să trăiască împreună cu prietenul pe malul unui oarecare rău; apoi, peste acel râu i se construieşte în închipuire un pod, pe urmă o casă uriaşă cu un balcon atât de înalt că de acolo se poate vedea chiar Moscova; şi acolo bea seara ceai în aer liber, meditând la oarecare lucruri plăcute. Apoi, visa că merge împreună cu Cicikov în societate, în trăsuri luxoase, şi acolo îi farmecă pe toţi cu purtările lor alese; iar Suveranul însuşi, aflând de minunata lor prietenie, îi face generali”…

Da, este Manilov din „Suflete moarte”. Un visător proverbial. Un suflet amorf, posedat de patimile slavei deşarte şi trândăviei. Scriitorul arată cum imaginaţia abuzivă a eroului său construieşte singură, sub ochii noştri, o lume iluzorie.

Totul pentru Manilov!

Dar iată încă un visător inveterat. O natură emotivă care deja nu mai poate să existe în lumea reală.

El se gândeşte cât de bine ar fi să trăiască într-o Moldovă suverană şi independentă. Dar nu în orice condiţie socială, ci doar în cea de preşedinte al republicii de unde ar putea lesne vedea şi Moscova, şi Bruxelles-ul. Deşi îi lipsesc două voturi, pe care nici nu le caută, nu renunţă la visul său dulce-odihnitor şi îi blamează pe cei care încearcă să le găsească fără voia lui. Crede în steaua sa norocoasă. Consideră că „problema alegerii preşedintelui ţării poate fi rezolvată de şi cu ajutorul Curţii Constituţionale”.

Da, este Lupu din AIE. Eroul romanţios al zilelor noastre. Spiritul contemplator al Parlamentului. Firea meditativă a clasei politice moldoveneşti. Asta îl defineşte şi îl caracterizează. Un Manilov de pomină. El este, neîndoios, visătorul numărul unu al ţării.

Cu toate că mai are nevoie de voturile comuniştilor, iar aceştia nu vor să I le ofere nici în ruptul capului, este ferm convins că se poate instala în jilţul de şef al statului fără sprijinul lor. Cum? Printr-un miracol pe care îl  va aduce pe tavă, aidoma unui fachir, Dumitru Pulbere, preşedintele Curţii Constituţionale.

Nicio colaborare cu Partidul Comuniştilor, afirmă liderul PDM, întrucât aceştia au o „filozofie simplă” şi sunt lipsiţi de „cultură politică”. Sunt de acord. Comuniştii n-au filozofie, ci doar istorie. Una sângeroasă până la coate. Numai că acest lucru era cunoscut încă de la finele anului trecut, când Marian Lupu, cu o inconştienţă demnă de o cauză mai bună, juca la două capete şi purta negocieri interminabile cu Voronin în vederea formării unei coaliţii de stânga. Îl avertizam atunci din acest colţ de pagină că, procedând astfel, nu face decât să-i înrăiască pe comunişti şi să facă imposibilă depăşirea crizei constituţionale.

Acum, când în pericol este visul său năzdrăvan de a fi ales preşedinte, Marian Lipu pune piciorul în prag cu o principialitate bolşevică: ori eu, ori după mine potopul. Ori AIE va exista cu mine preşedinte, ori nu va fi deloc.  Mai rămâne să adauge „Alianţa sunt eu” sau, şi mai concludent, „Statul sunt eu”, asemenea regelui Ludovic al XIV-lea.

Oricum, visurile grozave ale lui Marian Lupu costă. Trebuie să plătim pentru ele cu noi alegeri parlamentare. Cu riscul câştigării acestora de PCRM. Totul pentru Manilov! Pardon, pentru Lupu! Nu-i prea mult oare?

Visul ca o năpastă naţională

Obsesiv şi rătăcitor, visul lung şi mare al liderului PD se constituie într-o adevărată năpastă naţională. În mod normal, cei trei lideri de partide din AIE ar trebui să spună: ne dăm la o parte dacă e nevoie să deblocăm situaţia şi să evităm alegerile parlamentare. Dar nu-i chip, domnule!  Îndată sare cu gura Marian Lupu şi îi înfierează pe toţi pentru presupusa tentativă de încălcare a acordului de constituire a Alianţei. Şi Constituţia americană se mai amendează o dată la treizeci de ani. Numai acordul AIE în niciun caz. Se vede că e mai intangibil decât Manuscrisele de la Marea Moartă.

Şi când te gândeşti că, în cazul în care Marian Lupu şi-ar retrage candidatura, ar apărea un spaţiu de manevră! S-ar deschide, după cum afirmă colegul Anatol Ţaranu, un culoar pentru dialog cu PCRM. S-ar putea testa cel puţin în ce măsură comuniştii sunt sinceri, când declară că vor să aleagă un preşedinte neafiliat niciunui partid. Despuiată de rigiditate, AIE ar avea în acest caz un avantaj moral care ar putea face o breşă în reduta opoziţiei comuniste.

Aşa însă, prin încrâncenarea sa visătoare, Marian Lupu împleteşte într-un ghem comic dorinţa de mărire şi pasivitatea leneşă. Parcă s-ar posta în fruntea unei turme de oi care se îndreaptă smerită spre poarta abatorului. Manilovismul e la el acasă. Nici nu-i pasă, pesemne, că duce  astfel ridicolul propriei sale condiţii într-un umor aproape negru.

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu