Petru Bogatu: FĂRĂ SÂRMĂ LA PRUT, DAR CU SÂRMA-N CAP

Motto:
– Capitaliştii necontenit se pregătesc de război. Să învăţăm a împuşca, să învăţăm contragazul… Sîntem gata să apărăm obştea socialistă de năvălirea duşmanilor imperialişti. (Din culegerea MOLDOVA ROŞIE, carte de învăţământ pentru necărturari, Tiraspol 1932)
– Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată
Grigore Vieru
Autorităţile de la Chişinău promit că sârma ghimpată se va topi la primăvară. Gata, s-a terminat? Am scăpat? Nu vă faceţi iluzii. Va dispărea gardul de la Prut, dar va rămânea cel din cap.
Nostalgia GULAG-ului

Îmi povestea Sergiu Mocanu, care s-a numărat printre cei care au demolat la începutul anilor ”90 un fragment de sârmă ghimpată din sudul republicii, că unora dintre concetăţenii noştri, deşi au scandat atunci entuziasmaţi: “Jos hotarul de la Prut!”, bucuria le-a trecut repede în scârbă. Au început, nitam-nisam, a tânji după bariera de metal, ca ţiganii lui Vasile Alecsandri după nevolnicie.
După cum am putut remarca din reportajele recente de la TV, şi astăzi unii dintre locuitorii satelor de pe malul Prutului se arată uşor derutaţi de faptul că au rămas fără zidul din faţă care le îngrădea calea spre râu. Se tem, spun ei, ca nu cumva copiii lor să se ducă nesupravegheaţi la scăldat. Dacă ne-am lua după mintea lor, toate râurile din lume ar trebui izolate cu o reţea densă de sârmă ghimpată.
Scriitorii ruşi Aleksandr Soljeniţîn şi Varlaam Şalamov evocă drama unor ocnaşi sovieticii care, dărâmaţi de deznădejde, nu numai că s-au împăcat cu viaţa pe care o duceau în detenţie, ci şi au ajuns să-i adore atât pe torţionari, cât şi zidurile închisorilor sau lagărelor de concentrare în care zăceau. Este revoltător faptul că unii politicieni de la Chişinău, în loc să vindece acest sindrom al GULAG-ului, de care suferă încă o parte dintre conaţionalii noştri, îl întăresc şi chiar îl agravează prin fel de fel de declaraţii conjuncturiste. Vladimir Ţurcan, de exemplu, ca să intre, pesemne, în graţiile electoratului stăpânit încă de PCRM, se arată îngrijorat de demolarea grabnică a sârmei ghimpate de la Prut. Şi Serafim Urechean, în ciuda unei Europe fără graniţe interioare, vrea cu orice preţ tratat de frontieră cu România.
Stalin se screme, iar lor le vine

De altfel, toate speculaţiile anti-NATO sau critica politicianistă a lucrărilor de îndepărtare a sârmei ghimpate parcă sunt copiate din materialele Aghitpropului de la Balta care, prin 1932, într-o Carte pentru necărturari îndemna lumea să înveţe bine “a împuşca” pentru a apăra de “moşierii români şi burghezia internaţională cuceririle lui Octombrie”. Nostalgiile respingătoare după gardul de la Prut, etalate de Voronin şi compania, nu sunt altceva decât nişte icnituri ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Ticuri ordinare ale războiului rece. Stalin, ca să-l parafrazăm pe Nae Ionescu, se screme, iar lor abia acum le vine.
Dacă vrea să nu-şi taie craca de sub picioare şi să nu nenorocească acest popor, clasa politică trebuie mai întâi să-şi scoată sârma ghimpată din propria ei minte. În caz contrar, stupidele şi criminalele războaie pentru “apărarea patriei”, precum cel declanşat recent de Voronin, nu vor înceta. Conflictele dintre generaţii sau cele provocate de intoleranţă şi românofobie se vor perpetua.
Căci, vorba profesorului Preobrajenski din romanul Inimă de câine de Mihail Bulgakov, ruina nu-i în ţară, ci în cap. La fel şi sârma ghimpată. Nu-i atât la hotar, cât în forul interior al celor spălaţi pe creier.
Monument din sârmă ghimpată topită

Mai în glumă, mai în serios, primul-ministru, Vlad Filat, a găsit un rost gardului de sârmă ghimpată. Stâlpii, spunea el pe un ton ironic, vor fi daţi primarilor pentru defoc. Oricum, munca de înlăturare a sârmei ghimpate, de bună seamă, abia începe. Scoaterea ei de la Prut este o acţiune promiţătoare, extrem de necesară, dar nu-i suficientă.
La finele anului trecut, cu ocazia manifestărilor prilejuite de cea de-a douăzecea aniversare de la căderea Zidului Berlinului, am văzut în capitala Germaniei fragmente ale acestuia. Ele sunt expuse în Muzeul RDG, dar şi pe nişte plăci comemorative, plasate pe străzile care separau acum două decenii oraşul în două. Şi la noi, vorba poetului Grigore Vieru, ca să nu mai zgârâie inimile oamenilor, sârma ghimpată trebuie să devină un artefact istoric. Să-şi ocupe locul printre exponatele muzeistice.
Numai transformată fiind dintr-o realitate crudă într-un vestigiu, sârma ghimpată va dispărea cu adevărat. Ziarista Antonina Sârbu îmi sugera deunăzi cum şi unde se poate realiza această idee. O Cruce a Suferinţelor Neamului, confecţionată din sârma topită, ar putea fi înălţată, în Chişinău, pe Bulevardul Grigore Vieru.
Poetul nostru naţional ne mărturisea că, în timp ce visul unora a fost să ajungă în cosmos, el a visat întreaga viaţă să treacă Prutul. Gardul de sârmă ghimpată, scria Grigire Vieru, ”trece prin grădina noastră”. Astfel, memoria naţională, sublimată într-un Monument, ne va aminti că Basarabia, copilul „înfăşurat în sârmă ghimpată”, a crescut şi s-a eliberat.
The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu