Petru Bogatu: Europa de la capătul lumii

În timp ce Iurie Leancă, pentru a apropia ceasul integrării noaste în UE,  se pare că trăieşte mai mult la Bruxelles şi în alte capitale occidentale decât la Chişinău, Europa se scufundă. Tot mai mulţi experţi prezic sfârşitul monedei unice încă până la sărbătorile de Crăciun.

Defectele proiectului euro

Între timp, FMI pregăteşte un împrumut record de până la 600 miliarde euro pentru Italia, reprezentând aproape 40 la sută din PIB-ul acestei ţări. Intrarea Romei în incapacitate de plată ar însemna colapsul zonei euro. UE trece printr-un moment de mare cumpănă.

Dar ce se ascunde îndărătul acestei drame? Criza cui bântuie pe bătrânul continent? A capitalismului? A socialismului? A ideii de unitate europeană? Şi-au spus cuvântul, desigur, şi excesele liberalismului. Şi tentaţiile lacome ale social-democraţiei de a împărţii şi apoi de a cheltui până şi ceea ce nu există în natură.

Totuşi, toate acestea nu aveau cum zdruncina un sistem economic atât de vast şi bogat precum UE. De vină sunt serioasele defecte ale arhitecturii comunitare. Proiectul euro conţine mai multe carenţe fatale.  Şi Merkel, şi Sarkozy recunosc în sfârşit că nu poate exista o monedă unică fără o guvernare unică.

Din transatlantic în transpacific

În aceste circumstanţe, un posibil deces al zonei euro va însemna nu sucombarea UE, ci sfârşitul unei aventuri politice care, oricum, nu avea sorţi de izbândă. Spulberarea unei iluzii, potrivit căreia în plin capitalism european s-ar putea implementa celebrul principiu comunist „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după necesităţi”.

Oricum, UE va rezista, bineînţeles. Va exista şi chiar va prospera. Şi Republica Moldova se va întâlni acolo cu România, vorba lui Traian Băsescu. Dar Europa, totodată, va recunoaşte că nu se poate constitui pe moment într-un mare jucător global. Într-o forţă planetară.

Aşa fiind, statele UE se vor vedea silite să se împace cu rolul de aliaţi mai mici ai Washingtonului. Rusia va decădea şi mai mult. Pentru că centrul lumii, sub ochii noştri, se mută în Asia. Se deplasează din transatlantic în transpacific.

America este aici ca să stea

Luaţi de valul alegerilor de la noi, frapaţi de criza din Grecia sau de revenirea lui Putin în jilţul prezidenţial, ne-a scăpat o ştire care anunţa o mare turnură în evoluţiile politice internaţionale. SUA îşi întăresc prezenţa militară în Australia.

Preşedintele american, Barack Obama, s-a aflat, recent, la Canbera, unde a semnat un acord capital care permite Pentagonului utilizarea masivă a bazelor militare din această ţară. Vorbind în faţa parlamentului australian, liderul de la Washington a spus că regiunea Asia-Pacific devine o prioritate absolută a administraţiei sale. „America este aici ca să stea”, a subliniat el.

Este vorba, astfel, de o nouă viziune strategică americană. Patrick Cronin, un expert al Centrului de Securitate din Washington, consideră că ascensiunea Chinei şi eforturile ei în proiectarea de noi arme au constrâns SUA să-şi revizuiască doctrina. Din acest punct de vedere, Australia este un cap de pod perfect. Bazele militare de pe continent sunt bine plasate pentru a intercepta noile generaţii de rachete balistice chineze şi permit controlul circulaţiei navelor de război în apele Mării Chinei de Sud.

Noul secol pacific

Concomitent, Hillary Clinton a publicat un articol intitulat sugestiv „Secolul Pacific al Americii” în care explică noile priorităţi geostrategice americane. Iată ideile ei esenţiale. SUA se află într-un punct de răscruce. La ora actuală, Asia-Pacific devine esenţială pentru politica internaţională.

De aceea, Washingtonul, arată dna Clinton, îşi propune crearea unei noi arhitecturi în Asia care va duce la păstrarea leadershipului american. După cum angajamentul american în făurirea unei reţele instituţionale transatlantice durabile după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a dovedit importanţa, a venit momentul ca SUA să facă o investiţie similară în calitate de putere a Pacificului.

E clar, nu? Washingtonul, fidel doctrinei amiralului Alfred Thayer Mahan, potrivit căreia cine controlează apele mărilor şi oceanelor conduce întreaga lume, se reorientează. Şi cum marile provocări globale se mută în Asia, America, dintr-o putere a Atlanticului, se transformă într-o putere a Pacificului. Asta nu înseamnă abandonarea vechilor poziţii, fireşte, ci doar concentrarea pe altele noi.

Astfel, Europa, din „buricul pământului” ajunge capătul lumii, pentru că centrul se va afla în Asia. Dar poate că-i mai bine aşa? Vom fi mai departe de marile furtuni politice ale globului.

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu