Petru Bogatu: E nevoie de un nou proiect unionist

În aceste zile am întâlnit la Bucureşti o mulţime de tineri antrenaţi în Acţiunea 2012. Ceea ce m-a frapat este faptul că o mare parte dintre ei sunt români din dreapta Prutului.

Basarabia e România

Fără a neglija rolul basarabenilor care este enorm, fireşte, ai impresia unei implicări masive a Vechiului Regat şi a Transilvaniei. S-a pus în mişcare şi diaspora. Acţiunea lasă semne în tot spaţiul românesc, dar şi dincolo de acesta. De la „Nistru pânʼla Tisa”, drumurile naţionale, localităţile, clădirile şi staţiile publice sunt împânzite cu inscripţia „Basarabia e România”. Această sintagmă poate fi întâlnită, de altfel, şi la Roma, şi la Madrid, şi la Paris.

Dar lucrurile nu se limitează, bineînţeles, doar la proliferarea de sloganuri şi simboluri unioniste. Apar cărţi şi site-uri, au loc dezbateri televizate şi colocvii ştiinţifice pe o singură temă: „Basarabia, pământ românesc”. Recent, la Chişinău, de exemplu, a trezit ecouri vii articolul lui Val Butnaru „Avem „ţară”. Ce facem cu ea?”. Dintr-o idee care plutea în aer e pe cale să se nască, pare-se, o mişcare populară. Oriunde sunt români în număr relativ mare, acţiunea „2012” prinde aripi.

De unde şi concluzia că se creează o nouă situaţie politică. Unionismul a mai încetat să fie apanajul unor grupuri răzleţe şi marginale de la Chişinău. Tot mai mulţi români încep să-şi amintească, în sfârşit, că au un vis existenţial care poate fi împlinit. Niciun neam nu creşte doar din interese meschine. Sau din goană după avere. Popoarele care au izbândit au avut şi mai au încă un vis general. Un proiect cultural şi politic care conferă naţiunii sens şi perspectivă istorică.

Visul românesc

Proverbială este, bunăoară, sintagma „visul american”. Multă lume aspiră la noua ţară a făgăduinţei numită SUA. De unde a pornit acest termen? Încă de la primii colonişti care veneau din Europa pentru a se afirma peste ocean.

Pentru prima dată, totuşi, „visul american” a fost definit de James Truslow Adams în cartea sa „Epica Americii”, scrisă în 1911. Potrivit lui, „visul american este acel vis al unei ţări în care viaţa ar trebui să fie mai bună, mai plină, mai bogată pentru toţi, cu posibilităţi pentru fiecare în funcţie de abilităţi și rezultate”. „James Truslow Adams preciza ca „visul american nu se referă la maşini şi venituri mari, ci mai curând la o ordine socială în care fiecare bărbat sau femeie are dreptul să-şi obţină statutul social pe care-l doreşte dacă este capabil, astfel încât să-i fie recunoscut meritul indiferent de condiţia socială din care provine”.

La 1 decembrie 2010, dincolo de Prut a fost lansat un proiect artistic „Visul românesc”. Pare un amănunt derizoriu. Eu unul însă îl consider simptomatic. Şi vă spun de ce. Românii încep, treptat, să aibă apetit pentru visul lor naţional. Pentru aspectele spirituale ale vieţii. Tot mai mulţi dintre ei îşi dau seama că numai astfel viaţa poate să-şi recâştige rosturile ei adevărate.

Dar ce este „visul românesc”? Mai întâi de toate, ideea de unitate naţională, spuneau marii noştri înaintaşi, coroborată cu obiectivul afirmării românilor la ei acasă în cadrul unui stat întregit. Privită din acest unghi, România se trezeşte. Iar Basarabia se conectează la energiile naţionale ale românilor de pretutindeni. Încă niciodată de la revoluţia din decembrie 1989 şi proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1991,  ideea unionistă nu a luat amploarea pe care o cunoaşte astăzi.

Dar ca visul românesc să nu degenereze într-o moară ce macină vânt, este nevoie de un proiect unionist. Acesta până acum a strălucit prin absenţă. Nici măcar Frontul Popular din perioada marilor adunări naţionale nu l-a avut, chit că declaraţii unioniste se făceau pe atunci cu nemiluita. Ulterior, până şi formaţiunea numită PPCD a eliminat din statutul său toate referirile unioniste.

Astăzi, PL şi PLDM, din considerente electorale, pesemne, se ascund şi ele îndărătul diverselor eufemisme pentru a evita tema unirii. Şi asta în condiţiile în care în ultimii ani a apărut un viguros curent de gândire unionistă. O mare parte a tineretului studios şi a spiritelor de acţiune cu o bogată experienţă europeană îşi trăiesc deja visul românesc. Numai că aceşti oameni, al căror număr creşte, nu se mai regăsesc în platformele electorale ale liberalilor şi liberal-democraţilor.

Partidul unionist

Aşa fiind, astăzi e momentul potrivit pentru apariţia unui partid efectiv unionist. Nu-i nevoie ca acesta să-şi propună unirea imediată. El urmează să vină cu un proiect politic pragmatic, dar bazat pe „visul românesc”. Pe conştiinţa celui de-al doilea stat românesc. Să demonstreze că lumina de la capătul tunelului este românească şi alta nu poate fi. Să arate că Republica Moldova, pentru a rezista în lume, trebuie să fie mereu solidară cu România. Să-şi sincronizeze viaţa cu România pe toate planurile. Să arunce punţi între români, unindu-i în cuget şi-n simţiri.

Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât de la o vreme, dincolo de marionetele „moldoveniste” manevrate de serviciile secrete ruse, se întăreşte şi o rezistenţă antiunionistă de natură  birocratică. În ciuda evidenţelor şi a interesului naţional, există numeroşi funcţionari în administraţia centrală şi cea locală, precum şi destui politicieni democraţi şi proeuropeni care, deşi  se consideră români şi chiar au paşaport românesc, şi-ar dori să păstreze status quo-ul.

Cu un discurs inteligibil şi cu lideri carismatici, cu rădăcini într-o mişcare populară precum Acţiunea 2012, un astfel de partid ar avea sorţi de izbândă. Prezenţa lui va contribui şi la destuparea celorlalte formaţiuni democratice care deocamdată nu au capacitatea de a se desprinde de paradigma perpetuării „statalităţii moldoveneşti”. Sterilă şi lipsită de orice orizont, aceasta e falimentară şi nu duce nicăieri. E timpul ca românii să ridice fruntea sus şi să-şi trăiască visul.

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu