Petru Bogatu: Conspiraţia ucigaşului beţiv

Întâmplarea a făcut ca, acum un an, în ziua de 7 aprilie 2009, Vladimir Voronin să repete nebunia beţivului din romanul “Spovedania unui ucigas” de Joseph Roth. Robit de mirajul puterii şi ahtiat să-şi impresioneze anturajul frivol, mai întâi, dă foc casei, ca mai apoi, îngrozit, să ucidă martorii şi să şteargă urmele.

PLANUL SECRET AL COMUNIŞTILOR

Acum o lună, arătam în editorialul Ultimul secret al lui Voronin că acţiunile politice ale preşedintelui comunist din preajma alegerilor parlamentare ascund o conspiraţie împotriva României, pe de o parte, şi a democraţiei, pe de alta. Uneltirile sale urmau să legitimeze verticala puterii şi să conducă, în ultimă instanţă, la înlocuirea sistemului pluralist de tip european cu o democraţie simulată, croită pe calapodul regimului Putin.

Tocmai de aceea, nu cu mult timp înainte de scrutin, guvernarea comunistă a încins spiritele până la refuz. Ministerul de Externe de la Chişinău a prezentat două note de protest prin care, pe un ton belicos, a atenţionat oficialităţile de la Bucureşti asupra faptului că mai mulţi cetăţeni români s-ar fi pregătit, chipurile, să treacă Prutul cu ocazia zilei de 27 martie sau după alegerile parlamentare pentru a destabiliza situaţia politică din Republica Moldova. Totodată, a atins paroxismul campania de demonizare a adversarilor PCRM din partidele democratice care erau taxaţi drept duşmani ai statului.

Ca să utilizăm un termen militar, la mijloc era o pregătire de artilerie, menită să netezească drumul pentru o mare ofensivă propagandistică. Este simptomatic faptul că Vladimir Cijov, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bruxelles, a pus în cârca Bucureştiului devastarea sediilor Parlamentului şi Preşedinţiei la doar o oră după arborarea tricolorului românesc şi cu vreo două ore înainte de a se pronunţa asupra acestui subiect preşedintele comunist al Republicii Moldova. De unde şi concluzia că diversiunea din 7 aprilie a fost pregătită încă înainte de alegeri nu numai la Chişinău, ci şi la Moscova.

Calculul lui Voronin era simplu. Fraudarea scrutinului trebuia să fie atât de masivă, încât nu avea cum să nu stârnească nemulţumirea electoratului democratic. Mai cu seamă, a alegătorilor tineri din zona urbană.

REICHSTAGUL LUI VORONIN S-A DOVEDIT A FI JALNICUL SĂU GKCP

Astfel, declanşarea unor spontane acţiuni de protest la Chişinău era previzibilă. Unde mai pui că şi opoziţia anunţase din timp că va organiza manifestaţii politice în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

În consecinţă, puterea comunistă şi-a propus deturnarea protestelor. În acest scop, s-a recurs la o stratagemă elaborată încă de Mao Tze-Dun. Liderul comunist chinez îşi îndemna agenturile sale de peste hotare „să toarne în formă conştiinţa maselor adverse”. Cu alte cuvinte, protestele urmau să fie împinse într-o albie favorabilă regimului comunist. În măsura în care „noi am conceput forma, scria Mao, îi avem la îndemână pe duşmanii noştri”.

Anume tehnicile diversioniste ale “marelui cârmaci” comunist au fost aplicate de Voronin la Chişinău. În mijlocul unei manifestaţii spontane s-au infiltrat grupuri mici, dar mobile de provocatori deghizaţi şi temeinic organizaţi care au făcut ca protestele să degenereze în ciocniri violente.

Dând foc Parlamentului, Voronin şi-a închipuit, probabil, că acesta-i Reichstagul său incendiat care îi va permite, aşa cum spera Hitler, să guverneze o mie de ani. În realitate însă, lamentabila sa aventură s-a dovedit a fi o reeditare a GKCP-ului care s-a soldat, precum se ştie, cu prăbuşirea puterii sovietice. Nu întâmplător, la 7 aprilie 2009, televiziunea de stat de la Chişinău, ca şi cea de la Moscova în ziua de 19 august 1991, transmitea baletul “Lacul lebedelor”, de Piotr Ilici Ceaikovski.

DE CINE S-A SPERIAT PREŞEDINTELE SPRE SFÂRŞITUL ZILEI DE 7 APRILIE?

Însă, spre sfârşitul zilei, când sediile Preşedinţiei şi Parlamentului erau cuprinse de flăcări, lui Vladimir Voronin i s-a creat impresia că situaţia îi scapă de sub control. Speriat de ceea ce a făcut, după căderea amurgului, s-a abătut de la planul iniţial care prevăzuse un spectacol aţâţător şi gălăgios pentru a-l înlocui din mers cu altul degradant şi sângeros.

Aproape de miezul nopţii, a dispus reprimarea violentă a protestatarilor care mai zăboveau încă prin piaţă. S-a bazat de data aceasta pe Zubic şi Gumeniţă care au condus masacrul nocturn, dezmăţul organelor de forţă din dimineaţa zilei de 8 aprilie şi judecarea ilegală a celor reţinuţi chiar în sediile poliţiei în zilele următoare.

Se derula, de bună seamă, o lovitură de stat. Numai că organizată nu de opoziţia democratică, după cum insinua Voronin, ci chiar de el însuşi. Răsturnarea politică clocită de liderul comunist îşi propunea să schimbe faţa Republicii Moldova, s-o dezrădăcineze şi s-o separe de originile mişcării de eliberare naţională. De aceea, autorii conjuraţiei au avut grijă să ardă originalul Declaraţiei de Independenţă de la 27 august 1991. În cazul în care intrigile secrete ale lui Voronin nu ar fi fost dejucate, astăzi ne-am fi aflat deja într-un alt stat.

Oricum ai întoarce-o, democraţiei moldoveneşti, la 7 aprilie 2009, glontele comunist i-a trecut pe lângă tâmplă. Pentru că a intrat în panică, Voronin a forţat nota şi, ca rezultat, a căzut în groapa pe care o săpase oponenţilor săi politici. 

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu