Petru Bogatu: Comunismul, nazismul şi patologia ideologiilor

Politicienii de la Chişinău care evită să condamne comunismul de frică să nu piardă electoratul de stânga seamănă cu o ţaţă din filmul holywoodian „2012”. Aceasta, cu toate că, în urma unui cataclism apocaliptic, îi crapă pământul sub picioare şi riscă să se prăbuşească într-un hău ucigător ce se desface în faţa ei, îşi avertizează soţul să conducă mai atent maşina, ca nu cumva să spargă ouăle din pungă.

Ce are în comun PCRM cu stalinismul

PCRM, în frunte cu Voronin, se căzneşte se convingă toată lumea că nu are nimic în comun cu stalinismul. Mai mult decât. În percepţia publică se induce ideea că puterea sovietică din a doua jumătate a secolului trecut ar fi fost mai blândă, întrucât ar fi renunţat la practicile nkvd-iste din anii treizeci.

Or, comunismul, orice formă ar îmbrăca, este un rău cancerigen. Şi leninismul, şi stalinismul şi brejnevismul sunt sinonime absolute şi reflectă doar moduri diferite de exprimare în timp ale aceluiaşi fenomen.

Comunismul omoară chiar şi atunci când pare inofensiv. Lucrarea sa, ca şi cea a nazismului, de altfel, nu a încetat odată cu dispariţia URSS şi a lagărului socialist, după cum poate le pare unora. Toxina lui invizibilă ucide ca un gaz paralizant. Tocmai de aceea, el este mai mult decât un regim opresiv şi o practică totalitară. Comunismul, mai întâi de toate, e o ideologie obsesivă, acaparantă şi subversivă.

De aceea, a condamna exclusiv crimele lui, a scoate în evidenţă doar costurile şi efectele sale nocive, ar însemna să ne scape cauzele intrinseci ale utopiei marxiste, să neglijăm pericolele ei actuale. Dacă ne vom limita la dimensiunea asasină a comunismului, vorba lui Vladimir Tismăneanu, vom ajunge să ignorăm (ori să „normalizăm”) natura sa totalizantă şi totalitară.

Patologia ideologiilor

Comunismul e un caz particular şi o manifestare extremă a unei maladii sociale pe care Andrei Pleşu o numeşte pe bună dreptate patologia ideologiilor. Acestea din urmă plutesc în aer mai tot timpul, au tendinţa să acopere şi să domine toate compartimentele vieţii, inclusiv intimitatea omului. A trăi sub un imperativ ideologic echivalează cu a trăi neîncetat cu toate luminile aprinse, fără nici o clipă de singurătate, fără nici un dubiu, fără mister.

Ideologiile sunt întotdeauna nişte construcţii agresive care nu-şi propun să înţeleagă lumea, ci s-o schimbe. A gândi conjunctural şi subversiv, scrie Anddrei Pleşu în excelentul său eseu ”Ideologiile între ridicol şi subversiune”, a domina mental sfera publică, a măslui realul pentru a-l face compatibil cu un concept – acestea sunt înclinaţiile spontane ale ideologiilor.

Ele nu trebuie confundate cu religiile. Credinţa, orice s-ar spune, e un spaţiu al libertăţii individuale şi lasă loc de interpretare. Spre deosebire de metafizică, ideologia este invadatoare, insinuantă, epidemică.

Ca să vă convingeţi că lucrurile stau aşa şi nu altfel, este suficient să priviţi în jur. Lumea la ora actuală e doldora de ideologii. Ecologismul, darvinismul, feminismul, pacifismul, ateismul, homosexualismul, post-modernismul etc. caută să-şi impună cu orice preţ punctul de vedere. Toate sunt excesive, dominatoare şi pretind că deţin adevărul absolut.

Însă nu toate ideologiile sunt la fel de primejdioase şi dăunătoare. Unele dintre ele propagă nonviolenţa şi nu par deloc sufocante. Feminismul sau ecologismul, de exemplu, fac parte din aşa-zisele ideologii soft, mai puţin sângeroase, dar de o eficacitate insidioasă. Sunt însă şi ideologii hard. Acestea-s comunismul, nazismul, dar şi islamismul fundamentalist. Ele îşi propun să cucerească şi să prefacă lumea în totalitate, s-o schimbe de aşa manieră ca să cadreze în ultimă instanţă cu schemele lor prefabricate. Însă schimbarea pe care o impune o ideologie hard eşuează nu în eroare, ci în crimă. Ca rezultat, ea devine o tehnologie a violenţei şi intoleranţei.

Controlul total asupra persoanei

Odată instalată în postură oficială, orice ideologie devine omniprezentă. Ea omogenizează, zice Andrei Pleşu, toate registrele existenţei publice şi private, aşa încât nu există împotriva ei niciun refugiu. Nu eşti niciodată de capul tău, nu rămâi niciodată singur. Adunări de partid şi komsomoliste, lecţii politice, presa, munca patriotică pe gratis, alte acţiuni publice cu tentă propagandistică, toate constituie un mecanism brutal de spălare a creierului şi de control continuu asupra persoanei.

Nici dragostea măcar nu-i scutită de riguroasa monitorizare ideologică sub regimul comunist. Până şi relaţia amoroasă literatura sovietică o punea sub semnul întrecerii socialiste sau a planului cincinal. Pentru a-şi seduce iubita, bunăoară, tânărul din romanul lui Şolohov îi propune să intre în kolhoz sau să-l însoţească, ca în operele lui Parfionov sau Prohanov, pe şantierele „BAM”-lui sau la „Ţelină”.

Cum Marx credea că familia e un produs al societăţii private şi o formă a exploatării omului de către om, bolşevicii considerau că viziunea creştină şi mic-burgeză asupra sexualităţii trebuie abandonată. O prietenă a lui Lenin, Alexandra Kolontai, aminteşte Andrei Pleşu, a elaborat în acest scop „teoria paharului cu apă”. Potrivit ei, actul carnal nu e diferit, în esenţa lui, de golirea unui pahar cu apă atunci când ţi-e sete. Complicaţiile sexuale nu fac decât să ia din timpul pentru producţie. În consecinţă, foarte curând după lovitura de stat din 1917, au apărut proiecte de cabine special amenajate, care să fie amplasate pe străzile Moscovei pentru satisfacerea „din mers” a nevoii de acuplare. Până şi Lenin care iniţial nu avea nimic împotriva ideii, a simţit că s-a ajuns prea departe. Dar obiecţia sa era de natură igienică, nu morală. „Chiar dacă ţi-e sete – ar fi spus el – nu te apuci să bei dintr-o mlaştină dubioasă”.

Violenţa, moaşa comunismului

Curată nebunie, desigur. Dar parcă deportările, închiderea bisericilor sau asasinarea „duşmanilor poporului” nu erau o scrânteală colectivă? Sau foametea organizată şi colectivizarea forţată? Întoarcerea cursului râurilor îndărăt? Gigantomania din industrie şi agricultură? Toate acestea erau nişte tentative perverse de a silui realitatea, de a o înghesui în patul lui Procust al unei scheme preconcepute.

Dar etatismul agresiv şi moldovenismul primitiv pe care PCRM căutau să le ridice cu de-a sila la rangul unei noi ideologii oficiale în Republica Moldova? Sau epurările, persecuţiile, atmosfera de intimidare şi şantaj impuse de regimul Voronin sub pretextul „luptei pentru apărarea patriei”?

Toţi opt ani de guvernare comunistă s-au constituit, de fapt, într-o încercare de ideologizare virulentă şi abuzivă a societăţii moldoveneşti. Exact ca în celebra anecdotă pe care o parafrazăm. Orice s-ar apuca să facă un comunist, un aspirator sau o instalaţie de irigare, îi iese până la urmă un automat Kalaşnikov. Şi nu întâmplător. Violenţa, scria Marx, este moaşa comunismului. Iar ideologia, adăuga Lenin, este arma cea mai eficientă a proletariatului.

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu