Petru Bogatu: August, `91; Puciul văzut de aproape

Poate că nu e nici timp şi nici loc de aduceri aminte, azi însă nu avem cum să le neglijăm. Acum douăzeci de ani, s-a prăbuşit un imperiu. Deşi decesul lui fusese constatat oficial câteva luni mai târziu, acesta, de fapt, şi-a dat obştescul sfârşit în urma puciului din august 1991.

Dimineaţa, 19 august. Momentul şocului

Omul priveşte înapoi cu destulă aproximaţie, deoarece până şi cele mai vii imagini ale trecutului nu sunt focusate perfect. Purtăm cu noi mereu nişte ţăndări de amintiri. Există, totuşi, momente ce se întipăresc exact în minte. Printre evenimentele care mi s-au conservat temeinic în memorie se numără şi puciul din august 1991. Dar nu pentru că a schimbat cursul istoriei. Altul este motivul.

Drama de acum douăzeci de ani a fost pentru toată lumea antrenată în frământările politice de atunci o adevărată probă de foc. Un test de rezistenţă. Un examen al vieţii pe care nu ai cum să-l uiţi.

De altfel, dimineaţa zilei de 19 august 1991 nu prevestea nimic deosebit. M-am trezit, ca de obicei, pe la şase şi jumătate. La opt trebuia să asist la tradiţionala şedinţă de luni a directorului Televiziunii Naţionale, Constantin Pârţac. Am deschis aparatul de radio ca să ascult ultimele ştiri. Fix la şapte, crainicul de la Radio Moscova, cu o voce metalică, imitându-l pe Levitan, anunţă că întreaga putere politică în URSS a fost preluată de un Comitet de Stat pentru Starea Excepţională (GKCP) în frunte cu vicepreşedintele Ianaev care îşi propune să oprească procesele dăunătoare de dezintegrare a ţării. Asta suna ca dracul. Deja în drum spre TVM aflu la Radio Vocea Americii că, potrivit preşedintelui american George Bush, Mihail Gorbaciov este arestat la vila sa de la Foros, Crimeea.

9.00. Spargerea embargoului

La şedinţă, în calitatea mea de editor de ştiri, insist să informăm pe larg telespectatorii că în capitala URSS are loc un puci (cuvântul-cheie) al comuniştilor dogmatici şi să luăm o poziţie critică faţă de această aventură. Calm, Constantin Pârţac sugerează să amânăm discuţia. Abia mai târziu am înţeles de ce.

Şeful Televiziunii Naţionale era într-o situaţie delicată. GKCP introdusese cenzura. O circulară de la Moscova soma toate posturile de radio şi televiziune să transmită non-stop secvenţe din baletul „Lacul lebedelor” de P.I. Ceaikovski. În ciuda acestui fapt, după o întrevedere între patru ochi, directorul, fără girul căruia nicio redacţie nu putea să se afle în emisie directă, a dat undă verde, fapt ce ne-a permis să spargem embargoul sovietic.

Astfel, în dimineaţa zilei de 19 august 1991, TVM a fost singurul canal de televiziune din URSS care nu s-a conformat restricţiilor impuse de GKCP şi a ignorat „Lacul lebedelor”. Împreună cu Valeriu Saharneanu, redactorul-şef la Actualităţi, care, între timp, întrerupându-şi concediul, sosi la redacţie, am scris primele comentarii în care arătam că la Moscova e în plină derulare o periculoasă rebeliune neostalinistă şi antidemocratică. Însoţite de imagini de la Moscova, pe care ni le oferea generos CNN, acestea au fost transmise la mici intervale de timp, ca apoi, să fie repetate.

10.00-12.00. Cea dintâi redută de rezistenţă anti-puci

Situaţia devenea cu atât mai complicată cu cât conducerea de vârf a Republicii Moldova lipsea de la faţa locului. Preşedintele Mircea Snegur şi alţi înalţi demnitari erau în concediu. Nu cunoşteam poziţia lor. Datorită surselor CNN, aflam cu destulă îngrijorare că preşedinţii mai multor republici unionale se dezic de Gorbaciov şi se grăbesc să salute GKCP-ul. Colac peste pupăză, la un moment dat, porţile TVM s-au deschis cu zgomot şi în curte au intrat câteva maşini cu soldaţi înarmaţi care se postaseră în faţa studiourilor de emisie şi a clădirilor administrative. Primul gând a fost că sunt trimişii GKCP.

Sunam întruna la Preşedinţie şi Guvern, degeaba însă. Nu găseam pe nimeni care să ne dea vreo explicaţie mai de Doamne ajută. Am rămas pe poziţii şi ne-am văzut de treabă. Astfel, în prima jumătate a zilei de 19 august, TVM se dovedi cea dintâi redută de rezistenţă anti-puci de la Chişinău.

Între timp, reporterii de la Actualităţi căutau să afle părerea oamenilor despre evenimentele de la Moscova. Cetăţenii simpli, adunaţi în jurul monumentului lui Ştefan cel Mare, condamnă puciul în faţa camerelor de luat vederi. Dintre persoanele publice, prima reacţie curajoasă a venit din partea lui Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Spre stupoarea ziariştilor, sediile unor partide, altădată gălăgioase, păreau părăsite. În  multe instituţii importante nu era ţipenie de om. O serie de celebrităţi, foarte guralive în ajunul puciului, se eschivează să vorbească şi le sugerează reporterilor s-o lase baltă, întrucât totul, chipurile, este  pierdut. Unii dintre aceştia au făcut ulterior carieră politică sau publică.

În sfârşit, aproape de ora 12.00, am reuşit să luăm legătura cu generalul Costaş, ministrul Apărării, care ne-a comunicat că el a trimis trupele la TVM ca s-o „apere de eventuale primejdii”. Era primul semnal că autorităţile moldovene par hotărâte să se opună loviturii de stat. Cel de-al doilea a venit chiar de la Mircea Snegur care, în primele minute ale după-amiezii, ne-a sunat de la Odesa să ne spună că drumurile sunt blocate, dar se grăbeşte să ajungă la Chişinău cât mai curând posibil şi ne felicită pentru poziţia antipucistă pe care am adoptat-o.

13.00-15.00. Oamenii vin să apere instituţiile statului

În faţa sediului TVM îşi fac apariţia şuvoaie de oameni care afirmă că vin  din Chişinău, Ialoveni, Hânceşti şi Criuleni pentru a apăra televiziunea de pucişti. Totodată, reporterii noştri pe teren transmit că acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte instituţii ale statului. În după amiaza-zilei, mii de civili s-au postat în jurul Parlamentului, Preşedinţiei şi Casei Guvernului.

Către ora 14.00, la TVM vine primul trimis al preşedintelui, deputatul Andrei Vartic, care blamează tentativa loviturii de stat de la Moscova. La ora 15.00, din studio vorbeşte Ion Hadârcă, prim-vicepreşedintele Parlamentului. În numele Legislativului şi al preşedintelui Snegur, el  condamnă oficial puciul şi anunţă că seara va avea loc un miting de protest împotriva GKCP.

16.00. Moscova ne ameninţă cu represalii

Aproximativ la o oră şi ceva după discursul lui Ion Hadârcă, de la Moscova suntem ameninţaţi telefonic cu represalii de o persoană care se prezintă drept purtător de cuvânt al GKCP. La 18.00, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, pe o ploaie torenţială, începe un numeros miting la care participă preşedintele Mircea Snegur şi prim-ministrul Valeriu Muravschi.

În cursul nopţii de 19 spre 20 august, reporterii de la Redacţia Actualităţi transmit că în diferite zone ale Chişinăului mai multe grupuri de militari, înarmaţi până-n dinţi, părăsesc unităţile lor. Suspecte mişcări de trupe, subordonate direct Ministerului sovietic al Apărării, au fost semnalate până dimineaţă, acestea fiind monitorizate de echipele TVM care relatau de la faţa locului ce se întâmplă în capitală. Nimeni dintre jurnalişti nu a plecat acasă în cele trei zile de puci.

20-21 august. Ne-a lipsit un exemplu de unire

În cea de-a doua zi a puciului, de la Moscova începe să transmită trimisul nostru special, Aneta Grosu, care a avut curajul să ajungă în bârlogul ursului. Situaţia treptat se detensionează şi degenerează într-o farsă. Ceea ce părea ieri un pericol mortal devine azi spectacol comic. Mâinile tremurânde ale lui Ianaev şi fizionomia de beţiv a lui Starodubţev îi dau de gol pe membrii GKCP.

În cea de-a treia zi a rebeliunii, la Chişinău are loc şedinţă extraordinară a Parlamentului. Ion Neagu, în numele unui grup de deputaţi, propune să fie votată de urgenţă Declaraţia de Independenţă. Iniţiativa este sprijinită de Valeriu Matei. Decidenţii politici ezită însă, susţinând că „încă nu-i momentul”. Că momentul este potrivit, totuşi, ne confirmă ucrainenii care ne-o iau înainte şi îşi proclamă independenţa la 24 august 1991.  Exemplul Kievului le dă curaj deputaţilor noştri. Trei zile mai târziu independenţa este votată şi la Chişinău.

În fine, un exerciţiu de dezamorţire. Dacă în acele zile ale lui august 1991, Estonia, să zicem, ar fi votat unirea cu Finlanda, poate şi deputaţii noştri, urmând exemplul balticilor, ar fi avut curajul să voteze unirea cu România?

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu