Perspective închise sau Despre de-ramare

 

Mircea V. Ciobanu

Norii plumburii, care anulează orice perspectivă, orice dorinţă de a visa, care ne acoperă cerul şi ne blochează perspectiva, apar, uneori previzibil, alteori din senin, pe firmamentul construcţiei numită Republica Moldova. Apocalipsa nu e o catastrofă totală şi momentană (ar fi prea simplu!). Pedeapsa divină e o încercare ori o sumă de încercări, pe care nu le putem înfrunta. Orice colţ de pământ şi orice fenomen poate fi paradis sau infern, totul depinde de… consumatori. Până şi energiile negative, gestionate cu pricepere, pot fi utile.

Potenţialul pozitiv se pune în mişcare acolo unde sistemul funcţionează. Statul, care trebuie să asigure funcţionalitatea sistemului, trebuie să intervină atunci şi acolo unde se cere implicarea lui imperativă. Acesta este testul: construieşti un mecanism funcţional în regim automat şi îi accesezi conducerea manuală în vremuri de criză, atunci când se produc lucruri ieşite din comun.

Până la hazardul natural din săptămâna trecută, liderii (preşedinţi, „coordonatori”, deputaţi, miniştri) erau, cu toate „iniţiativele” lor, în prim-planul evenimentelor. Bulversau lumea şi zgâlţâiau sistemul. Iar când maşina s-a cerut cu adevărat trecută la cârma manuală, s-au dat la fund.

Sistemul a ratat faza de criză şi a intervenit cu o enormă întârziere („codul portocaliu” a fost anunţat abia după ce se înroşise de-a binelea); lumea a fost sfătuită „să nu iasă din case”  când cei mai mulţi erau deja în drum spre serviciu – pe jos! –, pentru că oamenii simpli (spre deosebire de „aleşi”) sunt obişnuiţi să-şi onoreze angajamentele. Când urgia se potolise, lumea a fost îndemnată să iasă „la subotnik”, ca să lichideze consecinţele calamităţii. Proasta organizare e primul semn al ne-funcţionalităţii sistemului. Eroismul – avem şi o primă victimă a lichidării consecinţelor – apare acolo unde nu funcţionează mecanismul.

Nimeni nu a vrut să-şi asume vina pentru proporţiile dezastrului (unele stricăciuni puteau fi, cel puţin, prevenite, dacă nu evitate); nimeni nu a transpirat prea mult luptând cu puhoiul, cu potopul. În schimb toţi vor încerca să profite, să prindă peşte în apele lui tulburi. În rest, bâlbâială peste tot (şi o tăcere olimpică în turnurile de fildeş), reparaţii parţiale şi nesistemice, reproşuri reciproce. Faptul că nici lumea nu s-a mobilizat, decât în perimetrul curţilor, demonstrează cam acelaşi lucru: nu există o comunitate, nu există o societate, nu există lideri credibili, care să unească lumea, nu s-o dezbine.

Concetăţeanul nostru, contribuabilul, primeşte în fiecare lună nişte facturi pe care trebuie să le achite. Pentru consumul de apă, pentru gaz, pentru electricitate, pentru întreţinerea blocului. O factură nu îi vine acasă lunar, dar el o achită strict… de fapt, fără să mai fie întrebat. Este impozitul pe venit, factura pentru întreţinerea sistemului. Cu celelalte e limpede, le plăteşte în conformitate cu cantitatea de servicii consumate. Impozitele însă i se iau (fără să i se ceară acordul), indiferent de cantitatea şi calitatea serviciilor. Ca să afle, într-un sfârşit, că nu de calitate proastă îi este marfa oferită, ci că nu i se oferă nimic! Gestionarii plătiţi de el nu există. Poliţia îl slujeşte pe oricine, numai nu pe el, „angajatorul”. Armata e inutilă, justiţia e împotriva lui, slujind unor forţe obscure, iar ceilalţi mimează activităţi şi „grijă pentru popor”.

Dacă până acum nu am înţeles, poate ne vor dumeri calamităţile? Poate că nu reparat trebuie sistemul, nu peticit la infinit? Poate că nu numai defrişarea haotică, ci şi „înverzirea” haotică trebuie oprită? Poate că e cazul, cu acest prilej (tot răul – cu binele lui), să fie consultat un bun specialist în arhitectură peisajeră? Poate e nevoie de un concurs pentru cel mai bun proiect de înverzire raţională şi modernă? Când totul se dărâmă, nu mai merită ca toată construcţia să fie proptită. E mai raţional să fie schimbat peisajul.

Construcţia (deja nu mai contează dacă e artificială sau organică, tot acolo) s-a dărâmat la o simplă scuturare, ca test demonstrativ. „A dărâma”, dacă vă mai amintiţi, vine de la latinul „deramare” = ruperea ramurilor.

Dumnezeu ne trimite semne. Rămâne să le citim.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)