Persecutat de securitate pentru că a pledat pentru deportaţi

VIAŢA DIN DOSARE // Era unul dintre cei mai buni lucrători în Compania de Transport nr. 1 din Chişinău şi a crezut că statul (sovietic) va pleca urechea la ruga sa. Drept răspuns, l-au chemat la securitate şi l-au ameninţat cu pistolul.

După moartea lui Stalin, toată lumea aştepta o schimbare. Vasile Curchin (de fapt, numele lui corect era Curchi, schimonosit de „eliberatori”), a hotărât să-i scoată din nevoia siberiană pe cei cinci cumnaţi ai săi deportaţi în 1949 în regiunea Tiumen şi rămaşi de curând fără mamă. S-a apucat şi i-a scris direct lui Voroşilov, informându-l despre iadul pe care îl suportau bieţii copii, cel mai mic învăţând în clasa a cincea.

„Eu nu înţeleg pentru ce au fost deportaţi, dacă gospodăria lor nu depăşea nici patru hectare, deci nu întrunea caracteristicile de „chiabur”, scria curajosul om. Cu atât mai mult cu cât familia era formată din 11 persoane, inclusiv nouă copii, unul dintre ei a căzut în război, de partea Armatei Sovietice…” (Această afirmaţie însă era o invenţie a reclamantului, deoarece cumnatul lui Curchin vizat aici, Mihail Mârzenco, a luptat de fapt pe frontul românesc, după care a suportat gulagul ca prizonier din Armata Română, unde i s-a pierdut definitiv urma.)

Pentru un impact mai tare, a expediat scrisoarea şi pe adresa Ministerului de Interne şi a Procuraturii Generale din URSS. În dosarul de deportare nr. 462, păstrat în arhiva MAI, figurează toate cele trei exemplare înregistrate în instanţele respective. Ulterior, acestea au fost reexpediate pe adresa Ministerului de Interne din Chişinău „spre examinare”.

A anexat la cerere un certificat de la locul de muncă

Să expui situaţii şi să indici adresa de domiciliu într-o scrisoare atât de importantă încă nu însemna nimic. Ingeniosul Vasile Curchin a hotărât să o însoţească cu o caracterizare şi un certificat de la locul de muncă, unde activa în calitate de electrician la secţia de acumulatoare auto.

Era unul dintre cei mai buni lucrători în Compania de Transport nr.1 din Chişinău şi a crezut că statul (sovietic) va pleca urechea la ruga sa şi-i va elibera din robia siberiană pe bieţii copii. Scrisorile au ajuns în instanţele din Moscova, chiar au fost înregistrate de înaltele cancelarii, însă în scurt timp s-au întors la Chişinău sub parafa „strict secret”.

Duelul cu securiştii care… au cedat

„Chemarea” la securitate s-a produs în felul următor: a intrat miliţianul de sector în casă celui cu scrisoarea şi i-a spus să-l urmeze. Ajuns în biroul locotenentului de securitate Zemleanski, primul lucru pe care a reuşit să-l vadă Vasile Curchin, de cum a intrat pe uşă, a fost pistolul securistului îndreptat chiar spre el. Astfel au încercat să-i sugereze că, pledând pentru „duşmanii poporului”, viaţa îţi atârnă de un fir de aţă…

Torţionarul însă a greşit adresa. În război, Vasile Curchin luptase până la Berlin, deci văzuse el destule pistoale şi pistolari. Vitejia sa era probată pe linia de foc şi nu-l puteai lua cu o ţeavă dintre acestea. A strigat la securist şi i-a ordonat să ascundă arma…

Curajul nemaiîntâlnit între acei pereţi siniştri i-a determinat pe securişti la o convorbire mai „calmă” în continuare, adică fără pistol dezgolit. Procesul-verbal de interogare din 14 ianuarie 1955 abundă însă de atacuri verbale şi ameninţări securiste, pe de o parte, şi de răspunsuri pline de demnitate ale omului cu dreptatea, pe de altă parte.

– Eu confirm tot ce am scris în instanţe. Vreau eliberarea cumnaţilor mei. În cazul în care le-au confiscat averea şi nu mai au casă, eu am decis să trăiască în familia mea, accentuează Vasile Curchin.

– Tu ai o familie de patru persoane şi un salariu de doar 600 de ruble, cum vei putea să întreţii încă patru suflete? – îl presa securistul după ce a cedat în faţa celorlalte argumente ale bravului reclamant.

– Într-adevăr, cu un asemenea salariu nu poţi întreţine opt oameni, dar cumnaţii mei de mai mulţi ani lucrează ca nişte robi în Siberia, cu atât mai mult se vor putea descurca singuri aici. Daţi-le doar libertatea!…

Moscova nu crede în lacrimi

Prin tenacitatea sa, Vasile Curchin i-a convins definitiv pe securişti. Peste zece zile, însuşi ministrul Afacerilor Interne al RSSM, generalul-maior Kulik, semnează o decizie secretă de a-i elibera pe cumnaţii lui Vasile Curchin din locul deportării, regiunea Tiumen, şi a le permite revenirea la baştină. Documentul, ticluit de acelaşi locotenent Zemleanski şi mai semnat de şeful secţiei speciale nr.1, Batişcev, este aprobat pe frontispiciu de procurorul RSSM Kizikov. Urma doar să mai treacă „filtrul” Moscovei.
Şi iată că, la 12 aprilie 1955, ministrul adjunct al URSS, colonelul V. Petuşkov, se adresează procurorului general adjunct al URSS, generalul de justiţie Hohlov N.I., sub parafa „strict secret”, cu următoarele: „Scrisoarea lui V. Kurkin, care cere eliberarea cumnaţilor săi din deportare nu are suport şi solicitarea nu poate fi satisfăcută, deoarece fraţii Mârzenco Vasile, Ion, Claudia şi Olga sunt angajaţi la muncă în reg. Tiumen şi nu necesită tutela rudelor”.

Avem în faţă un exemplu incontestabil de manifestare a ocupaţiei sovietice, care indica unde şi cum trebuia să-şi trăiască destinul românii basarabeni ridicaţi abuziv de la casele lor şi deportaţi pe întinsuri siberiene.

Fireşte, Moscova ne-a luat libertatea şi viitorul, în capitala sovietică s-au adoptat cele mai sinistre decizii de genocid, opresiune şi deznaţionalizare a concetăţenilor noştri. Anume din Kremlin se trag toate relele căzute pe capul poporului nostru.

Scurt epilog

În septembrie 1955, Guvernul Sovietic a mai slăbit întrucâtva politica teroristă faţă de propriii cetăţeni şi a anunţat „amnistierea” deportaţilor. Astfel, familiile de basarabeni au prins a se întoarce la baştină. Un an mai târziu au revenit şi cumnaţii lui Vasile Curchin. Curajosul reclamant însă n-a mai fost slăbit de ochiul de veghe al Securităţii.
Ca un patriot adevărat, Vasile Curchin a putut fi întâlnit ulterior la toate manifestaţiile de renaştere naţională a anilor ’80-’90 ai secolului trecut, apoi a devenit un bun enoriaş al Bisericii Sf. Nicolae din Chişinău a Mitropoliei Basarabiei, plecând în lumea celor drepţi în anul 2004.

George MĂRZENCU

 

Vasile Curchin. Foto anilor ’50 ai secolului trecut, din timpul când a fost chemat la KGB pentru că a cerut eliberarea unor deportaţi


Adresarea lui Vasile Curchin către Voroşilov, în care cere eliberarea unei familii de deportaţi basarabeni. Documentul este înregistrat (cu ştampilă) în cancelaria Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pe data de 14 augiust 1954

 

Certificatul de la locul de muncă al lui Vasile Curchin, document ce a însoţit scrisorile privind eliberarea deportaţilor, adresate înaltelor instanţe din Moscova. Semnat de şeful Companiei de Transport  Auto nr.1 din Chişinău, Pohis, şi înregistrat în cancelaria întreprinderii pe 10 august 1954

Prima pagină a procesului- verbal de interogare la KGB a temerarului Vasile Curchin, de către locotenentul de securitate Zemleanski. Acest interogatoriu a avut loc sub ţeava pistolului securist îndreptat spre reclamant. Însă Vasile Curchin a avut un comportament plin de demnitate şi a câştigat duelul cu securiştii

 

Depeşa înaltului oficial din Moscova, viceministrul de Interne V. Petuşkov, adresată Procuraturii URSS. În ea se solicită ca cererea lui Vasile Curchin de eliberare a unei familii de deportaţi să NU fie satisfăcută.

 

Vasile Curchin. Foto din ultimii ani de viaţă, enoriaş al Bisericii Sf. Neculae a Mitropoliei Basarabiei din Chişinău


The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău