Păziţi de Domnul, supravegheaţi de comunişti

Sărbătoarea Paştelui, alături de cea a Crăciunului, este una din cele mai importante sărbători din calendarul creştin ortodox. Oamenii se pregătesc cu multă evlavie de acest eveniment prin ţinerea unui post de 48 de zile, numit Postul cel Mare. În Sâmbătă Mare, creştinii participă la Slujba de Înviere. Gospodinele aduc pasca, ouăle vopsite, cozonacul destinate sărbătoririi în familie pentru a fi binecuvântate de preot printr-o rugăciune specială. Ceea ce azi pare a fi o normalitate în perioada sovietică era un eveniment religios prigonit de autorităţi.

Oamenii mergeau pe furiş la biserică, copiii riscau să fie admonestaţi la şcoală, maturii – să fie criticaţi dur la serviciu.

Interpretul de muzică populară, Mihai Ciobanu, artist al poporului, îşi aminteşte cu multă căldură de Paştele din copilăria sa. A avut norocul să se nască într-un sat unde biserica a activat în perioada sovietică. Este vorba de lăcaşul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din s. Bujor, r. Hânceşti. Locuitorii în frunte cu preotul de aici s-au opus închiderii bisericii. O pot închide, spuneau ei, doar cei care au deschis-o.

Prima oară a călcat pragul bisericii la o vârstă fragedă, alături de bunica sa. „Eram mic, ţin minte că era multă lume în jur, lumânări aprinse. Am mers la împărtăşanie şi, fiind copil, cel mai interesant îmi era să gust „mierea” oferită de preot. Toţi îmi spuneau că e cea mai dulce miere. Şi o tot întrebam pe bunica, „când ne împărtăşeşte preotul?”. De atunci mi s-a memorizat cuvântul „amuş”, bunica îmi tot spunea „amuş”, în loc de „ai răbdare”. Nu înţelegeam cât de lungă poate fi aşteptarea din acest cuvânt. Atunci a fost primul meu contact cu frescele din biserică, eram curios să aflu despre îngeri, despre sfinţi. Am avut norocul să mă nasc într-o localitate cu o biserică foarte frumoasă, şi oamenii din satele din împrejurimi veneau să se împărtăşească la noi. Acolo, ulterior, ne-am cununat cu soţia”, evocă interpretul.

Mersul la biserică, pedepsit cu arătătorul

A mers în fiecare an, alături de părinţi – mama Nadejda şi tata Serioja, la biserică. Elev fiind a înţeles însă că legătura cu Dumnezeu nu e văzută cu ochi buni de profesori şi directorul şcolii. „Erau nişte colegi de clasă şi locuiau chiar lângă biserică. Ne temeam să nu ne pârască la învăţători. În ce mă priveşte, înconjuram satul şi intram prin cimitir în ograda bisericii, ca ei să nu mă vadă. Dacă erai pârât la şcoală, erai pedepsit cu lovituri cu arătătorul peste mâini, eram traşi de urechi, scoşi în faţa clasei ori la careu, unde eram proboziţi în faţa celorlalţi copii. Am avut şi de acestea”, îşi aminteşte Mihai Ciobanu.

 

Chemată în cabinetul directorului

Cunoscuta violonistă, compozitoare și textieră, Maria Stoianov, originară din Vărzăreşti, Nisporeni, îşi aminteşte că ograda bunicilor se primenea în mod special cu ocazia acestei sărbători. Acolo se adunau surorile mamei, verişorii, se primenea casa, se coceau cozonacii, se vopseau ouăle. Bunicii se duceau la liturghia din noaptea Învierii. „Bunicul nu ne lua pe noi, copiii, cu el. Oamenii frecventau oarecum pe furiş biserica, ca să evite problemele cu autorităţile comuniste. Ţin minte că odată am mers să mă împărtăşesc cu bunicii mei şi a doua zi am fost chemată în cabinetul directorului la şcoală, unde am fost mustrată. Directorul a încercat să ne dovedească precum că partidul comunist este legea pe pământ. Era prin 1975. Eram elevă în clasa IV. M-a marcat acest incident. Pe urmă am mai fost la biserică, dar mă feream să nu mă întâlnesc cu cineva care ar fi putut să mă pârască”, constată interpreta.

Două sate, două realităţi diferite

Şi cunoscuta interpretă de muzică populară, Zinaida Bolboceanu, a avut norocul să se nască într-o localitate unde biserica nu a fost închisă de-a lungul anilor de dictatură sovietică. E vorba de lăcaşul „Acoperământul Maicii Domnului” din comuna Opaci, r. Căuşeni, o biserică veche, construită în 1890, care a activat fără intermitenţe.

„Am mers alături de mama de la o vârstă fragedă la biserică. În sat la noi nu am simţit opresiuni din partea comuniştilor. Mai persecutaţi erau intelectualii, profesorii, pe când noi, ţăranii, eram lăsaţi în pace. Copii fiind, mergeam fără să ne sfiim la biserică. Învăţătorii însă nu mergeau. Aveam o vecină, profesoară. Venea şi îi dădea mamei cozonacul şi ouăle vopsite ca să i le sfinţească la biserică”, povesteşte interpreta.

Principala tradiţie care scotea în evidenţă sărbătoarea Paştelui, era liturghia din noaptea Învierii, urmată de sfinţirea bucatelor, a cozonacului, a cărnii de miel şi a ouălor vopsite. „Veneam obosiţi acasă după o noapte nedormită. Mama punea un lighean cu apă cu un ou roşu şi nişte bănuţi, să ne spălăm pe mâini şi faţă, să fim tot anul rumeni şi sănătoşi”, îşi mai aminteşte interpreta.

 

Lingăi care persecutau satul

O situaţie diferită de cea de la Opaci avea să descopere peste ani în satul soţului, la Colicăuţi, Briceni. Biserica de aici a fost închisă şi era într-o stare deplorabilă. La sărbătorile de Paşti oamenii se deplasau la liturghie la o biserică situată peste câteva sate, într-un cătun de ucraineni. Lumea făcea o distanţă lungă ca să sfinţească pasca ori o puneau pe masă nesfinţită, fapt care a mirat-o mult.

„Totodată de Paşti, de Crăciun, conducerea colhozului, a sovietului sătesc din Colicăuţi, mergea prin sat şi, dacă întâlnea copii care mergeau cu „Hristos a înviat!” sau cu colindatul, îi certa, îi lua la ochi, iar părinţii lor erau chemaţi să dea explicaţii. Erau nişte lingăi care persecutau satul punându-se astfel bine pe lângă conducerea comunistă de atunci”.

Zinaida Bolboceanu mai spune că oamenii din satele unde nu au fost închise bisericile i-au părut mereu mai blajini, mai deschişi, mai înrădăcinaţi în tradiţii, fapt care demonstrează că forţa răului oricărei dictaturi şi oricăror politici dictatoriale poate fi anihilată dacă omul se ghidează de tradiţii şi de valori morale şi spirituale moştenite de la părinţi.

Amintim că revenirea Basarabiei sub ocupaţie sovietică (în 1940-1941, dar mai ales după 1944) a fost însoţită de o campanie de prigonire a Bisericii Ortodoxe şi a credincioşilor ei. Potrivit unui studiu realizat de istoricul Igor Caşu, până în iunie 1940, pe teritoriul Basarabiei erau 1090 de biserici şi 28 de mănăstiri. După ocuparea de către Armata Roşie a Basarabiei, la 28 iunie 1940, din cei 1.013 preoţi câţi existau, aproape jumătate (487) s-au refugiat peste Prut, iar soarta celor rămaşi a fost dramatică. În anii 60, numărul bisericilor care funcţionau în RSSM s-a redus de la 588 la 385.