Patriarhul lalelelor dăruieşte flori îngerilor

Nu împărtăşea ideea învechită că bărbatul trebuie să fie cel care stă în faţă, care câştigă mai mult şi care dictează totul

Amintirea despre Valeriu Eftodi din satul Ocolina, fostul județ Soroca, se asociază în sufletul celor care l-au cunoscut cu o lume de luptă pentru triumful binelui şi frumosului. Spirit zbuciumat, sensibil la tot ce-i omenesc, limpezit mereu de puterea credinţei, Valeriu a plecat pe drumul fără întoarcere la începutul acestui an, în toiul sărbătorilor de iarnă.

S-a stins pe neaşteptate la vârsta de 66 de ani, în timp ce oferea poveţe nepoatei Daniela şi fiului Ştefan. Avea energie, avea dragoste de viaţă şi o nemărginită afecţiune pentru natură. Ştiindu-se bolnav, şi-a ascuns mereu suferinţa şi neliniştea, a luptat până în ultimele zile pentru a se opune morţii. Dar moartea nemiloasă nu i-a dat răgaz s-o vadă pe Daniela mireasă, pe Ştefan mire…

Ştia să aşeze în casă liniştea

A avut o casă fericită alături de soţia Alina cu care a împărţit şi bune, şi rele, şi tristeţi, şi bucurii mai bine de 43 de ani. „M-a cucerit prin frumuseţea chipului şi sufletului şi mi-a tot oferit cu generozitate din această frumuseţe atât cât am fost împreună. Rămâne prima şi ultima mea dragoste”, spune Alina. Cea mai mare bucurie pe care au trăit-o în viaţa de familie a fost atunci când li s-a născut fiul Artur.

Şi cea mai mare tristeţe a fost atunci când dragul lor fiu a plecat la stele. Această pierdere irecuperabilă i-a marcat pentru toată viaţa, dar au găsit puteri să rămână în picioare şi să meargă mai departe. Valeriu era cel care ştia să aşeze în casă duşul de linişte. Nu avea numai o energie ieşită din comun, dar şi ştiinţa de a o folosi gospodăreşte pentru a făuri, şi nu pentru a distruge.

Atâta timp cât Alina s-a aflat în fruntea grădiniţei de copii din sat, a sprijinit-o în toate, dar mai cu seamă în aspectul ce ţinea de lucrările de amenajare: teren de joacă, lucrări în interior, livada cu tot felul de pomi fructiferi pe care a sădit-o pentru copii. A sprijinit-o şi în celelalte funcţii de răspundere pe care le-a ocupat. El nu împărtăşea ideea învechită că bărbatul trebuie să fie cel care stă în faţă, care câştigă mai mult şi care dictează totul. Niciodată n-a obligat-o pe soţie să renunţe la munca ce i-a plăcut.

De veghe la hotarul ocrotirii naturii

Dragostea faţă de natură a exprimat-o în tot ce a făurit: a sădit o livadă de toată frumuseţea pe terenul ce l-a primit în proprietate după privatizare, a sădit copaci fructiferi pe lângă frumoasa lor casă, a investit mult suflet într-o prisacă şi în mulţimea de flori din grădină, în soiurile de viţă-de-vie cu struguri de masă cum nu mai găseşti în tot satul.

Plugar de viţă veche, îndrăgostit până la osul rădăcinii de locurile natale, le-a ocrotit şi le-a cântat în poezie. Scria şi poezii – o poezie simplă şi sinceră. Iar atunci când natura-mamă era în pericol se ridica în apărarea ei. A tras clopotele când în pădurea lângă care s-a născut şi în care ştia fiecare copac cum creşte, au început tăierile ilicite, dirijate chiar de cei ce aveau pâinea şi cuţitul în mână. A semnalat despre acest dezastru la ziarul „Natura” şi în presa locală. A dat alarma când au început să fie tăiaţi copacii din cimitirul vechi, atunci când s-au tăiat nucii din faţa primăriei. Nu-i plăcea să vadă aruncat gunoiul peste tot, iarba de pe marginea drumului năpădită de buruieni sau mormintele din cimitirul vechi părăginite. Găsea timp şi avea darul de a convinge elevii de la şcoală să-l urmeze la făcut curăţenie prin aceste locuri.

A fost un om cu totul excepţional. A iubit oamenii şi omenia şi a făcut până la capăt tot binele pe care l-a putut face. Dacă vorbea cu cineva şi acela i se jeluia de vreo durere fizică, a doua zi îi aducea ierburile de leac corespunzătoare colectate de el din inima pădurii, îl mai servea şi cu un borcănaş de miere, îi oferea pui de plante de ghiveci cu proprietăţi curative. Deschis cu toată lumea, a primit în casa sa şi scriitori, şi actori, şi oameni politici, şi artişti, şi jurnalişti.

Lalelele, şiraguri de candele aprinse

Valeriu mai era numit de cei care l-au cunoscut şi „patriarhul lalelelor”. L-au emoţionat întotdeauna puritatea şi blândeţea acestor flori. Zicea că pe petalele lor se odihnesc lacrimi de bucurie, stropi de lumină, şoapte de iubire. Ştia să vorbească cu ele, să le asculte glasul duios fără cuvinte, să se bucure împreună cu ele de vraja soarelui. Într-un necontenit dor frumos îşi revărsa dragostea faţă de neasemuitele splendori.

„O taină miraculoasă ascund aceste flori”, îmi spunea regretatul, când era în viaţă. El zicea că „se înfiorau în clipele când le povestea despre o durere. Tresăreau atunci când le vorbea despre moartea tragică şi enigmatică a feciorului său. Iar de Paştile Blajinilor lalelele păreau şiraguri de candele aprinse…”

Iată de ce Valeriu Eftodi nu putea să le rupă şi să le dăruiască cuiva pentru o zi de naştere sau pentru nuntă. El zicea că lalelele sunt florile aşteptate de cei plecaţi în veşnicii. Şi dăruia lalele doar de Paştile Blajinilor. Aproape 3 mii de lalele, care înfloresc pe rând, îşi revarsă culorile şi în această primăvară. Dar nu mai e Valeriu să le mângâie şi să le asculte.

Fiu al bisericii şi mare patriot

A mers regulat la biserica din sat şi la cele două biserici ale Mitropoliei Basarabiei din Soroca. Se ruga cu multă căldură şi uitare de sine. Faţa lui exprima o lumină aparte, impresionantă şi impunătoare. Părea atins de aripa unui înger în acele momente.

Valeriu a fost un mare patriot, însufleţit de un optimism mai rar întâlnit. Prezenţa lui la mitinguri, lansări de carte, spectacole, comemorări degaja mereu ceva tonic. Venea îmbrăcat în cămaşă naţională cu tricolorul la piept şi neapărat cu flori pentru Eminescu, Vieru, Ştefan cel Mare.

Înfăşurat în Tricolor şi acoperit de flori a fost petrecut şi pe ultimul drum. Ziua înmormântării a fost foarte geroasă, dar gerul nu i-a împiedicat pe cei care l-au cunoscut să vină să-l petreacă până la cimitir. Au venit să-l petreacă profesori, medici, deputaţi, oameni de afaceri, mulţi oameni din sat cu care s-a întreţinut în viaţa pământească.

Slujba înmormântării s-a făcut în biserica din sat. Alături de preotul paroh Serghei şi preotul Radu de la biserica „Sfânta Parascheva” din Soroca a slujit un grup de studenţi teologi care îşi fac masteratul la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, colegi de-ai lui Ştefan, fiul răposatului. La predică, preotul paroh şi părintele Radu au mărturisit despre credinţa, dragostea şi faptele bune ale vrednicului de pomenire Valeriu, care a ajutat foarte mult biserica pe parcursul vieţii.

Convoiul cu ochii înlăcrimaţi l-a petrecut până la cimitir. Trupul i-a fost aşezat în mormânt lângă fiul său iubit, la câţiva paşi de pădurea pe care a iubit-o şi pentru care a suferit şi a luptat, iar sufletul s-o fi ridicat la Hristos în numele căruia a iertat şi s-a umplut de iubire pentru oameni.

Nina Neculce

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.