Păţitul din Dărcăuţi

Înşelăciune // Cum a ajuns Borea dintr-un colţ de rai în sălbăticie

M-a aşteptat o jumătate de zi în preajma redacţiei. Când a aflat că am sosit, s-a apropiat încetişor de uşă, a trecut pragul cu un fel de sfială, apoi s-a uitat în toate părţile pentru a se convinge că nu mai e cineva în birou şi, sprijinindu-se în baston, omul fără de un picior, trecut de 50 de ani, a zis: „Credeam că nu mai veniţi. Am atâtea să vă povestesc încât nici nu ştiu cum să o încep”. „Începeţi cu începutul”, l-am încurajat, rugându-l să ia loc pe scaunul din faţa mea.

Ea l-a cerut în căsătorie

Şi omul a început: „M-am născut şi am crescut în satul Dărcăuţi, raionul Soroca, într-o familie de oameni gospodari, cunoscuţi şi respectaţi de toţi consătenii. În iunie 1978, m-am întors din armată şi, tocmai atunci, Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe Galina, o fată tare frumoasă dintr-un sat dintr-un raion vecin. Galina avea două surori, un tată bolnav şi o mamă necăjită. Făcuse nişte cursuri de croitorie.

Gândul ei principal la acea vreme era să scape cât mai repede de nevoile din casa părintească. Fără a aştepta ca să o cer eu de nevastă, m-a cerut ea pe mine. Eram băiat cu ruşine şi frică de părinţi şi nu ştiam ce o să-mi spună ei când le voi duce aşa, deodată, mireasă acasă. Nu mi-au zis nimic de rău. Mamei chiar i-a plăcut mult de Galina şi a primit-o în casă ca pe propria fiică. Am făcut două nunţi: una la mine-n sat şi alta la ea. Deosebirea a fost că banii pe care i-am câştigat la ea în sat i-a luat mama-soacră, iar cu cei de la nunta din Dărcăuţi ne-am cumpărat o casă bătrânească şi ne-am pus fericiţi pe gospodărit.

Trăiam într-o lume frumoasă. Bucuriile se înmulţeau în casa noastră. La 5 martie 1979, s-a născut unicul nostru copil, fiica Aliona, iar în august am avut o mare nenorocire. În timp ce circulam cu motocicleta regulamentar prin Bender, a dat o maşină peste mine şi m-a calicit pe viaţă. Am rămas fără un picior şi, de atunci, umblu în baston. Invaliditatea mea parcă nu a afectat pacea şi liniştea casei. Ne iubeam la fel de frumos, crezând că nu mai sunt oameni pe lume aşa de fericiţi ca noi. După ce Aliona s-a mai zburătăcit un pic, mama, care lucra casieră în colhoz, a ajutat-o pe Galina să intre la tehnicumul agricol din Ţaul. După ce a obţinut diploma de agronom, a lucrat ba contabilă, ba brigadieră, apoi agronom responsabil de protecţia plantelor.

Eu lucram pădurar. Când am adunat oleacă de parale, la îndemnul părinţilor şi cu ajutorul lor, în 1989, am pornit construcţia unei case arătoase. Peste un an, am trecut în casă nouă. Toate mergeau ca la carte. Nu bănuiam că nevasta mea poartă mască de om blând. A scos-o după ce s-a văzut în satul ei de baştină…”

Izolat de copii şi de nepoţi

Boris, aşa îi zice omului, privea la lucrurile din redacţie şi, cuprins de o tristeţe apăsătoare, după o pauză, a continuat: „Cum de n-am simţit mai de mult ce planuri are?! În trei decenii de viaţă comună cu ea, n-am văzut un semn, n-am auzit o vorbă care mi-ar fi putut prevesti un asemenea sfârşit. Adică, m-am pomenit, la peste 50 de ani, strămutat din satul meu, cu certificatul de divorţ în faţă, cu gospodăria împrăştiată – a vândut totul – oi, vacă, porci, cal –, cu toate cotele de pământ vândute fără ştirea mea, cu fiica, ginerele şi cei doi nepoţei, la care ţin foarte mult, porniţi împotriva mea şi izolat într-o bucătărioară.
Nu am văzut mâncare caldă nici nu mai ţin minte de când. Îmi ţin sufletul cu pâine, apă şi conserve din magazin pe care le cumpăr din pensia de invaliditate. Nu am dreptul la un pahar de lapte. Mi se reproşează că vaca nu este a mea. Un pătrunjel, o ceapă din grădină nu pot să iau. Îşi bat joc de mine. Vin rude, prieteni şi se pun pe chef, râd în hohote, iar eu stau şi plâng în camera mea. Nu pentru asta m-a născut mama. A fost o nebunie când m-am lăsat convins să plec din satul meu. M-a orbit soţia, dar nu de tot, pentru că nu mi-am pus semnătura pe actele întocmite de ea. Acum umblu pe la uşile reprezentanţilor justiţiei şi îmi caut dreptatea…”

L-a înşelat toată viaţa

Şi oamenii din sat povestesc că toate mergeau ca la carte în gospodăria lor. Aceştia susţin că, timp de 30 de ani, cât au locuit în această localitate, soţii Galina şi Boris S. au trăit în bună înţelegere şi erau o familie de treabă. Mare le-a fost mirarea când au aflat acum câţiva ani că au scos casa de vânzare şi că pleacă în satul de baştină al Galinei. Vecinii se cruceau, zicându-le: „Ce v-a apucat, măi oameni buni, să vă mutaţi cuibuşorul după ce aţi mâncat un pud de sare aici?! Măi Borea, unde te duci? De ce laşi tot ce ai făcut cu mâinile tale? Cine te aşteaptă acolo?”. Iar locuitoarea Ludmila C. ne-a mărturisit: „Mi-i milă de el. E tare bun la suflet. A avut părinţi gospodari şi respectaţi de tot satul. Mama sa a lucrat casieră, iar tata – brigadier în brigada de construcţii. Galina l-a ademenit să plece în sat la ea ca să scape mai uşor de el. S-a dus la amantul ei. Ce vulpe! O viaţă l-a înşelat pe Borea, iar el nici măcar n-a bănuit ori poate că s-a prefăcut că nu ştie nimic.

Mama lui, Dumnezeu să o odihnească în pace, ştia de drumurile nurorii, dar nu i-a spus un cuvânt ca să nu destrame familia. De câte ori pleca Galina de acasă, niciodată nu-i cerea socoteală, căci, după acele întâlniri cu amantul, se întorcea cu un aer de nevinovăţie, era drăguţă şi atentă cu soţul. I-a întunecat minţile şi i-a orbit inima cu tinereţea şi frumuseţea ei. A muncit sărmanul o viaţă, a agonisit averi ca, până la urmă, să-l lipsească de toate şi să-l arunce doar cu haina de pe el în stradă”.

Un bărbat din sat ne-a spus: „Cheia tuturor relelor a fost şi rămâne femeia. Boris a gândit cu picioarele când a ascultat-o pe ea. Galina nu a atacat, a acţionat pe tăcute, forţându-l să capituleze. A clocit o viaţă acest plan. Lucrurile erau de mult hotărâte. A aşteptat să moară părinţii lui Boris ca să-l poată păcăli mai uşor. Şi cu ce s-a ales sărmanul? Părăsit, singur şi neînţeles nici de ea, nici de fiică, nici de rudele ei. Ca şi cum a fost aruncat dintr-un colţ de rai în sălbăticie”.
O altă locuitoare: „Cine s-o mai fi gândit în ce hal va ajunge Borea? Ce chinuit este sărmanul! Nici puiului de şarpe nu-i doreşte nimeni aşa chin. Galina nu trebuia să dea cu piciorul în el. Ce, a uitat cât de mult au ajutat-o socrii? Chiar dacă a hotărât să divorţeze, să-i fie frică de Dumnezeu şi să-i dea lui Borea ce i se cuvine. Mai potrivit ar fi să-i cumpere o casă la Dărcăuţi şi să nu-şi bată joc de om. Poate că, până la urmă, se vor împăca şi va uita sărmanul de toate chinurile şi umilinţele prin care a trecut”.

„Mă simt slab ca după o boală grea”

Am ascultat ore în şir povestea lui Boris. Îmi era greu să găsesc vorbe de consolare, mai cu seamă când vorbea despre cei doi nepoţei. Am înţeles că nu o urăşte pe Galina, nu o dispreţuieşte. „Treaba ei cu viaţa ei. Am fost fericit cu ea. Am muncit mult şi am muncit cu drag. Tot ce mi-am dorit am avut: soţie frumoasă, fiică gospodină, doi nepoţei frumuşei, casă mare. Acum sufletul mi s-a pustiit. Mă simt slab ca după o boală grea, dar cu dorinţa să mă ridic. Am fost pe la mai multe mănăstiri. Le-am spus necazul la mai mulţi preoţi. Toţi mă îndeamnă să mai rabd. Unii chiar îmi zic să mă retrag la o mănăstire. Sunt convins că rănile nu se mai pot vindeca. Nici vorbă de un „iartă-mă!” din partea ei, a fiicei sau a ginerelui. Nu văd împăcarea. Nu văd ce viaţă şi ce respect ar mai putea fi între noi după toate câte mi le-a făcut. Poate aşa e mai bine. Poate că aşa mi-a fost scris. Am revenit în sat la sărbătorile de Paşti. Stau pe la rude. Mi se pare că tot satul se uită la mine, mă arată cu degetul şi zice: „Uite nenorocitul de care şi-a bătut joc nevastă-sa!”. Mă simt prost, vinovat. Nu vreau altceva decât să mi se restituie cotele, să mi se dea şi mie parte din ce am agonisit împreună, să-mi înjgheb o gospodărioară, să ţin oi, cal, văcuţă. Câmpul şi animalele o să-mi împrospăteze puterea de muncă, o să mă ajute, cred, să uit de mizeria prin care trec acum.”

Nina Neculce

The following two tabs change content below.