Pasărea albastră a fericirii din preajmă

În formula jucată pe scena Teatrului „Eugène Ionesco”, Pasărea albastră a lui Maeterlinck e, în primul rând, o feerie de lumini şi culori. Fericirea căutată se află, aşadar, într-o lume feerică, într-o altă lume decât cea cu care ne-am obişnuit. Adevărat, „ghizii” de la TEI ne vor conduce într-un final la concluzia că adevărata fericire e alături, doar că trebuie să ai antene pentru frumosul lucrurilor la îndemână pentru căldura discretă a celor din preajmă. Dar mai întâi va trebui să parcurgi, succesiv, metodic (şi terapeutic), purgatoriul demonstrativ al catharsisului teatral.

Montată în premieră absolută de Stanislavski la Teatrul de Artă din Moscova (1908), piesa lui Maeterlinck (cel care, la trei ani de la scrierea ei, va lua Premiul Nobel) nici măcar nu este un basm, ci un poem expus în formă dramatică. Acest text exponenţial al simbolismului pe terenul teatrului (cu aproape două decenii mai înainte, Alexandru Macedonski prevestea în manifestul simbolismului românesc: „poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine”) trebuie citit ca atare, fără exigenţele conflictului dramatic clasic şi fără „determinismul istoric” al unei naraţiuni. Aici şi personajele (lipsite de obişnuita motivaţie psihologică) sunt, de fapt, „personaje”, într-o dublă convenţie simbolico-poetică.

„Intriga” poate fi relatată doar convenţional, or, mesajul e dincolo de poveste (de fapt, e în interiorul fiecărui spectator, ca o rezultantă a impresiilor, nu ca o re-depănare a „acţiunii”). E noaptea de Crăciun (iată deci o primă avertizare: va fi altfel). Tyltyl şi Mytyl, fratele şi sora, copiii Tăietorului de Pădure, sunt trimişi (de fapt, visează, da, că sunt trimişi) de o enigmatică (ba pe de-a dreptul ciudată) Zână (care seamănă uimitor cu vecina lor – simbolurile din vise având, de fiecare dată, un pandant prozaic din cotidian) în căutarea Păsării Albastre, un simbol al fericirii, inaccesibilă, ca toate păsările din basme (Pasărea de Foc, Pasărea Măiastră ş.a.). Însoţiţi de sufletele/ esenţele (necunoscute) ale animalelor şi ale obiectelor (cunoscute) din preajmă, copiii ajung (aventurile nu lipsesc, chiar dacă e o lume a simbolurilor mai mult decât a lucrurilor) în Ţara Amintirii, la Palatul Nopţii, în Gradina Fericirilor şi în Împărăţia Viitorului… Căutarea fericirii, în acest ghem ne conduce, inevitabil (previzibil chiar) la gândul că fericirea e în fiecare (şi în lucrurile şi persoanele cele mai apropiate), urmează doar să le observi, să-ţi pese.

În interpretarea echipei de la TEI şi în viziunea regizoarei Antonina Dobroliubova, spectacolul e unul din categoria „pentru întreaga familie”, predestinat inclusiv maturilor, dar modelat de o un regizor-păpuşar, care lucrează cu publicul cel mai tânăr. Totul e [ca] vis. Mai mult: ca un vis al altcuiva (aşadar, o viziune lirică mai mult decât detaşat-dramatică). Iar în vis (şi încă în visul cuiva) altele sunt regulile care deapănă firul „acţiunii”.

Scenografia, sugestiv-ilustrativă, dar şi funcţională (adevărat personaj, indispensabil acestei lumi imaginare), hipnotizează, magnetizează, atrage în păienjenişul magicului univers. Organicitatea spectacolului se datorează şi acestui cadru magic (dar şi costumelor, nu doar expresive, ci şi individualizând personajele, fără a ignora stilistica integratoare a acestei lumi imaginare). Pictorul-scenograf şi autoarea costumelor Natalia Silina (Spania) croia haina (de gală, da) acestui spectacol în extremitatea vestică a Europei, pe când regizoarea lui îi vedea perspectivele, încă foarte îndepărtate, din Extremul Orient, de pe insula Sahalin. Când una îşi încheia lucrul şi-i expedia, înainte de culcare, partea ei, făcută, celeilalte, colega abia se trezea şi începea să creeze bucata ei de lume (undeva, la mijlocul geografic al acestei axe, la Teatrul Mare din Moscova, îşi pregătea proiecţiile luminilor Elena Drevaliova). În felul acesta, Pasărea albastră călătorea, în lumea ei virtuală, fără somn (ca Pasărea Măiastră din basmele noastre), ca să-şi facă, într-un final, la începutul acestei primăveri, cuibul la Chişinău.

Spectacolul e un bun test pentru lucrul în echipă („specialitatea casei” la TEI). Sincronizarea ritmurilor şi mişcărilor impresionează (primele scene impun exigenţe demne de aplauze, dar vor urma şi altele, precum secvenţa din pădurea copacilor bătrâni). Performanţele de grup (în roluri de „suflete”, „strigoi”, „copaci”, „fericiri” ş.a. personaje simbolice s-au produs Andrei Sochircă, Denis Dimitriu, Maria Anton, Iulian Bubuioc, Stanislav Cotorobai, Anatol Guzic, Natalia Prodan, Maxim Chiriac, Iulian Cujbă) sunt dublate de partiturile individuale. Mai întâi, merită aprecieri efortul „micii echipe” de protagonişti, Doina Arvat şi Radu Canţîr (Mytyl şi Tyltyl) purtând greul întregului periplu (şi încercând să facă faţă sarcinii, natural şi lejer, pentru a nu divulga efortul). Pandantul pitoresc şi plastic-expresiv al acestui cuplu de copii este „Zâna” lui Dumitru Mamei, unul dintre suporturile temeinice ale spectacolului. Printre însoţitorii copiilor în căutarea păsării fericirii se remarcă graţios-mlădioasa, dar şi agresiv-expresiva pisică (Alina Ţurcanu), într-un dialog cu mai blândul (adevărat, de o blândeţe ursuză), dar şi ceva mai palidul de această dată Laurenţiu Vutcărău în rolul câinelui. Figură aparte, de solişti remarcabili, au făcut experimentaţii Ala Menşicov în rolul Reginei Nopţii şi Gheorghe Pietraru care, alături de Galina Lazarenco, a întruchipat duiosul cuplu al bunicilor trecuţi pe tărâmul celor drepţi.

Aş adăuga, tot aici, nelipsita lingură de dohot critic, pentru exces de sentimentalism, dar şi pentru exces verbal moralizator (în discuţia cu bunicii, dar şi cu mama – Iulia Bordeianu). Şi încă ceva, ce se (mai) întâmplă în cazul regizorilor invitaţi, care nu cunosc limba actorilor: multe replici se pierd (eventual din motivul că regizorul nu a insistat pe pronunţie, pe rostirea scenică).  Ar fi ceva de spus şi despre părţile vs întregul acestei neobişnuite construcţii (implicând, în angrenajul său, atâtea echipe de creaţie, încât se pare că managementul general al acestei întreprinderi, în ansamblu, e mai dificil decât dimensiunea „creativă”). Spectacolul are câteva secvenţe absolut distincte, inclusiv din motivul implicării unor resurse „externe” (dansatorii, copiii de la studioul teatral al Liceului „Natalia Dadiani”: deci nu numai un „spectacol pentru familie”, dar şi cu angajarea unei mari familii artistice). Fiecare secvenţă cu teatrul său – uneori autonom –, cu ritmul său. Într-un spectacol de durată schimbările de registru sunt avantaje, dar în aceeaşi măsură pot fi scadenţe, integralitatea construcţiei fiind afectată nu doar de construcţia modulară, pe bucăţi separate, dar şi de materialul eterogen.

Un spectacol de teatralitate pură (ah, da, niţel moralizatoare), din care fiecare se alege cu lumina şi culorile proprii.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)