Partidul „european” şi alegătorul „european”

MIRCEA-V.-CIOBANUAm în casetă câteva subiecte de să-ţi lingi degetele. De exemplu: „Trădătorii şi rolul lor (pozitiv) în istorie”; „Discursul transfugilor (politicieni şi jurnalişti)”; „Toţi au dreptate”; „Găinăriile se taxează”. Şi altele de acest gen. Dar sunt tras de mânecă din toate părţile: dacă am să încep să critic, să ironizez şi, mai ales, să meditez distant, la rece, imparţial, voi fi taxat ca un duşman al neamului: ţi-ai găsit timpul şi locul! Ţara arde! Ţara e în electorală! Iar asta înseamnă, la noi, că nu ai dreptul să alegi! Trebuie, simplu, să votezi. Să-i votezi pe ai noştri. Pe „proeuropeni”. Mă conformez, dar…

O noţiune obscură?

Oricât ar părea de incredibil, noţiunea aceasta suficient de clară (ca „vector geopolitic”) este foarte diferit înţeleasă. S-ar părea că în timpul campaniei electorale lucrurile se limpezesc – cel puţin în acest sens. Nu este însă chiar atât de simplu. Mai ales că cetăţenii cu viziuni europene şi partidele cu aspiraţii europene nu sunt chiar acelaşi lucru. S-ar putea ca ei să se întâlnească, dar ar putea să şi rateze întâlnirea. Din varii motive. Fie şi din cauza că cetăţenii europeni s-au obişnuit să fie interesaţi de politică numai în măsura în care şi politicii îi pasă de ei. Îndemnat şi aproape convins că trebuie să merg numaidecât la votare (ţara mi-o cere) şi să votez „partidele proeuropene”, ar trebui să nu-mi mai pun probleme. Aşadar, înţeleg din nişte îndemnuri foarte… agresiv-insistente că, dacă nu votez partidele proeuropene, mă fac duşmanul ţării, iar dacă nu merg la vot fac un deserviciu de aceeaşi dimensiune.

Trebuie să mă bucur, de fapt. Lipsindu-mă de o alternativă (a merge sau a nu merge la alegeri), scap de o bătaie de cap, nu trebuie să decid; lipsindu-mă de a doua (a vota „stânga asiatică” ori „dreapta europeană”), scap de a doua bătaie de cap. Asta înţeleg şi eu alegere! Iar eu credeam că am să mă macin pe toată durata campaniei, analizând discursurile şi programele, confruntând listele electorale şi cântărind meritele candidaţilor. Nici pe aproape! Campania abia a demarat, iar eu deja ştiu ce trebuie să fac. Altfel o să se creadă ca… sunt în slujba duşmanului. Gata, hotărât: votăm partidele proeuropene! Ca să scăpăm de alte dureri de cap (gândirea îndelungată provoacă ghem creierului), eu zic să nu ne mai ostenim nici la următoarea etapă de discernere. Având mai multe opţiuni „proeuropene” (nu ni s-a spus ce partid să votăm, ni s-a indicat numai vectorul), eu zic să le trecem pe toate pe o listă şi apoi… să dăm cu banul. Ori să le punem într-un lototron şi să extragem opţiunea sorţii.

O noţiune încăpătoare!

Deoarece colegii insistă pe noţiunile de „proeuropeni” şi „răul cel mic”, fără să numească vreo formaţiune concretă, alegătorul va încerca, aşadar, să facă lista chiar el. Ar putea începe cu Oleg Brega. E proeuropean, luptă cu mafia şi cu demnitarii obraznici, apără drepturile oamenilor, indiferent de culoare politică, orientare sexuală sau etnie. Este candidatul ideal, strict europeneşte gândind. Un candidat bun este şi Partidul Liberal Reformator. Vocaţia europeană (mergem pe acest criteriu că, dacă amestecăm alte calităţi, ne încâlcim rău) şi-au demonstrat-o cu brio. Ei sunt cei care au asigurat semnarea acordului de asociere cu UE, riscând două lucruri: sunt priviţi de liberalii lui Mihai Ghimpu ca trădători şi riscă să nu mai intre în parlament. E dureros să fii trecut drept trădător, să-ţi şifonezi imaginea de partid (fie şi abia născut), sacrificându-te pentru o cauză nobilă. Poate că pentru acest sacrificiu, alegătorii care poartă Europa în suflet, dar sunt dezamăgiţi pe politicieni, ar trebui să-i susţină.

Dacă liberal-reformatorii nu vor intra în parlament, alegătorii (care oricum vroiau să strice buletinul) vor avea ocazia să se mângâie că au avut cel puţin o pornire nobilă. Iar dacă aceştia vor intra în legislativ, nu vor fi – cu siguranţă! – cei mai răi. Din răii necesari, ar fi „răul cel mai mic” cu putinţă. Pentru că este deocamdată singurul subiect electoral care şi-a sacrificat – la propriu! – fiinţa de dragul integrării europene. Un foarte bun candidat cu titlu de „proeuropean” este şi Partidul Liberal. Nu punem acum la socoteală încăpăţânarea de beton şi linearitatea gândirii liderului, nici presupusele sale legături cu un controversat om de afaceri. Vorbim de „europenitate”. Bine, avem şi aici o biluţă neagră, pentru riscul de a compromite ascensiunea europeană, când şeful, încăpăţânat, era gata să provoace alegeri anticipate, numai să nu admită o „guvernare coruptă”. Dar, în general, miza pe ei nu e cea mai rea alegere. Ei nu se vor alia cu comuniştii, nici cu alte forţe proruse, ei vor promova ideile unioniste şi europene. Îi scriem numele cu litere grase şi îl băgăm în lototron. Bine, ca să nu fiu bănuit de preferinţe pe terenul liberal, am să propun să fie inclusă în tombolă şi echipa Partidului Naţional Liberal. Rezervele şi suspiciunile sunt multe, şansele de accedere în Parlament sunt minime, dar nu văd motivul pentru care nu am admite-o la loteria noastră. Pe aceleaşi motive ca şi candidaţii anteriori: unionist, proeuropean. Acum parcă se cere să fim concesivi, să ne deplasăm puţin spre centru spre partide care fac echilibristică. „Proeuropene”, dar nu şi „unioniste”. Mai şi cochetând intermitent cu vecinii din estul… extrem. Aţi ghicit: sunt PLDM şi PD. Dar nu vă grăbiţi să-i băgaţi în aceeaşi casetă. Ele chiar nu au nimic în comun. Cu excepţia… controversaţilor lideri şi finanţatori, asemănători, oarecum. Şi contestaţi permanent de comisarii europeni. Dar trecem peste asta. Sunt partide proeuropene. Cel puţin, până la proba contrarie. Au demonstrat-o prin semnarea acordurilor de asociere. Prim-ministrul şi speakerul, figuri centrale în procesul de integrare la acest moment, sunt din aceste două partide. Lumea mai comentează cât de puternic e cimentul care-i leagă de aceste partide, dar o fi fiind vorba de bârfe.

Totuşi sunt partide diferite, ba chiar antagoniste. Fiecare dintre ele ar face cu plăcere o alianţă proeuropeană fără participarea celuilalt. Sau nu numaidecât proeuropeană. Apropo, eu vorbesc acum nu de declaraţii şi programe, ci de experienţa fiecărui „proeuropenist”, de faptele acestuia. În acest sens, abandonarea de către unul dintre ei a corăbiei duse spre Europa nu va fi o surpriză absolută. Deocamdată însă, ambilor le convine atât parcursul european, cât şi – de nevoie – parteneriatul cu celălalt. Eu zic să-i scriem şi pe ei în acest joc. Bine, dar actualul PCRM, moderat, temperat, abandonat de radicalii tineri de la „Antifa”, gata să colaboreze cu Europa (fie şi pus pe „revizuirea” acordurilor „în interesul ţării”), nu mai este chiar atât de… „antieuropean”. Renunţarea de cândva la semnarea „Memorandumului Kozak” demonstrează că partidul îşi poate plasticiza cumva vectorul. În acest fel, eu nu exclud o alianţă postelectorală a comuniştilor cu democraţii (nu e pentru prima dată) sau cu liberal-democraţii (şi asta a mai fost), fie şi de scurtă durată. Pentru a forma o majoritate. Mai curând, proeuroasiatică, sau „neutră”, dar poate şi proeuropeană. Eu zic să le scriem numele (subţire de tot) şi să-i aruncăm în oala loteriei. Ei, dar dacă alegătorul a găsit argumente „proeuropene” pentru comunişti, apoi le poate găsi şi pentru socialişti. E mai dificil, dar nu imposibil. Primul argument e chiar unul principial. Trioul fruntaş Dodon-Greceanîi-Mişin a participat la alegerea preşedintelui Timofti, evitând (sau amânând) criza politică, dizolvarea Parlamentului şi, în consecinţă, ascensiunea europeană a ţării. Au, adică, şi ei contribuţia la integrarea europeană. Apoi, plecarea lor a mai slăbit din autoritatea, pe atunci crescândă, a PCRM, care i-ar fi permis acum să intre în campanie pe cal alb. Voronin, de altfel, are aceeaşi opinie despre figuraţiile lui Dodon, ca şi despre cele ale altui „revoluţionar”, Petrenco: „Grişa se duce acolo unde se dau bani”. Iar înţelepciunea milenară spune: „Dacă problema se rezolvă cu bani, asta nu e o problemă, astea-s doar cheltuieli în plus”.

Alegătorul european

Bine, lista alegătorului meu nu e perfectă, putem s-o reducem (ce ziceţi dacă-i lăsăm în listă doar pe primii trei?). Putem s-o modificăm. Puteţi să propuneţi o alta, pe alte criterii. Dar e limpede că ideea cu „răul cel mic” şi cu partidele „proeuropene” este foarte interpretabilă. O putem accepta, dar dacă cineva limpezeşte cumva ideea în sine, i-aş fi recunoscător. Amintind principiul simplu al exerciţiului electoral: votând pentru un candidat, votezi concomitent contra tuturor celorlalţi. Cine nu mă crede, trebuie să accepte ca soluţie paşnică hazardul lototronului. Încâlcesc iţele? Dimpotrivă. Eu doar am încercat să le „limpezesc”, fiind de acord cu lozinca propusă: „Noi votăm, nu medităm”. Care, încă puţin şi ne va (re) aduce la ideea Partidului Unic Corect. Şi la participarea obligatorie a cetăţeanului la „alegerile” obligatorii ale partidului obligatoriu. Dar poate că trebuie să începem ascensiunea europeană cu crearea, creşterea şi respectarea (sic!) alegătorului european? Or, acesta nu suportă să fie admonestat, el poate fi doar interesat. Să aleagă, aşa cum crede el că e mai bine. Inclusiv, să aleagă dacă vrea să aleagă, dacă are de unde să aleagă. Ori să ignore nişte politicieni peste măsură de îngâmfaţi.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)