Partenerul lui Dumnezeu în toate

A plecat în veșnicie pe 15 aprilie, anul curent, cu speranţa că satele noastre îşi vor recăpăta frumuseţea de odinioară, armonia şi bunătatea, înţelegerea dintre consăteni.

Simplu, modest, blând, cald, plin de lumină, aproape cinci decenii a muncit în domeniul agrar, considerând că dintre toate operele lăsate de Dumnezeu cea mai frumoasă este o viață trăită cu rost. A crezut în posibilitatea de a realiza ceva și a realizat. Nu și-a dorit recunoștință. Era mulțumit că și-a făcut datoria cu demnitate și a rămas prizonierul lucrurilor frumoase până în ultima clipă de  viață.

Numele lui – Nicolae Braniște. Se trăgea din lumea țărănească, o lume frumoasă a satului Racovăț, fostul județ Soroca, cu oameni plini de înțelepciune și aproape de adevăr. A văzut pentru prima oară lumina zilei pe 11 mai 1939. A fost copilul anilor grei de război și de foamete, copilul care și-a mângâiat tălpile prin iarba verde de acasă și a adunat mulți spini în ele pe imașurile satului. Părinții Zinaida și Simion Braniște, țărani din talpă, au crescut patru băieți și o fată. Nicolae a fost prima lor bucurie şi speranţă, dar şi cel care a dus povara de frate mai mare.

Într-un interviu pe care îl realizam acum cinci ani, îmi spunea, referindu-se la copilărie: „Oricât de grele ar fi timpurile, copilăria rămâne cea mai frumoasă perioadă din viaţa omului. Am fost un copil zburdalnic, care am avut grijă şi de animale, şi de păsări, şi de căratul lemnelor uscate de la pădure pentru iarnă, şi de fraţii şi sora mai mică, și de buneii bătrâni care locuiau împreună cu noi. Când m-am ridicat mai mărișor, munceam cu părinţii la tutun din zori până în noapte. Dar am avut şi vreme pentru joacă, pentru pregătirea lecţiilor, pentru discutarea cărţilor citite cu prietenii. Acasă buni învățători mi-au fost buneii de la care am însușit înțelepciunea vorbelor cu tâlc, iar la școală am avut dascăli foarte buni, devotaţi procesului de educaţie şi instruire”.

Și-au trăit zilele cu pasiune și admirație

A avut preferință pentru toate obiectele din programa școlară, dar și din timpul studiilor ce au urmat. Profesia și-a ales-o la îndemnul unui prieten mai mare, Gheorghe Cebotari, care învăţa la Colegiul agricol din Cucuruzeni și care l-a convins să-i pășească pe urme. După absolvirea cu menţiune a colegiului, și-a continuat studiile la Universitatea Agrară, Facultatea Agronomie, fiind cel mai bun student din Universitate, bursier leninist, starostele cursului, râvnit și dorit de multe domnișoare.

Dar i-a cucerit inima una din ele – Eugenia. Locuiau în același cămin. De la o invitație a fetelor la un ceai și o tigaie cu cartofi prăjiți, între Nicolae și Eugenia s-a legat o prietenie frumoasă, profundă. După ore petreceau mult timp împreună. Nu trecea o zi ca să nu se vadă, să nu vorbească, la examene se susțineau reciproc. Cochet, nostim și cu caracter în același timp, el îi trezea mereu fetei interesul pentru discuții.

Uneori discuțiile oscilau în contradictoriu. Ea avea o gândire lucidă și rațională, el gândea mai filozofic. Treptat, prietenia a trecut în dragoste, apoi într-un joc focos al iubirii şi, la absolvirea Universităţii, în primăvara anului 1966, s-au căsătorit. Au făcut două nunţi: una pe şase mai, la mireasă, la Cupcini, Edineţ, şi alta – pe 20 mai, la mire, la Racovăţ. A urmat o viață de familie împlinită, cu urcușuri și coborâșuri, cu aducerea pe lume a unui singur copil – un fiu, care i-a fericit cu un singur nepot. Și-au cunoscut din primii ani de căsnicie preferințele, aspirațiile și îngrijorările, punând preț pe lucrurile mici. Cu pasiune și admirație, dragoste și respect reciproc și-au trăit zilele. Au fost un model de soți, care au știut să mențină armonia în familie timp de 53 de ani!

Persoane demne de respect și apreciere au fost și în câmpul muncii. Cu dragoste și din dragoste pentru pământ tânărul specialist și-a început activitatea în calitate de agronom-șef în satul Oclanda, apoi a fost trimis de cei de la raion în satele Tătărăuca și Cosăuți, soția îndeplinind funcția de economist-șef. Iar în 1970 a fost numit președinte de colhoz în satul Tătărăuca, unde fusese timp de un an agronom-șef.

Despre cei cinci ani de gospodărire în funcția de președinte la Tătărăuca îmi povestea: „A fost o şcoală a vieţii extraordinară acea perioadă. În toate satele care intrau în componenţa colhozului am întâlnit oameni frumoşi, muncitori, buni gospodari. Se legase o relaţie sufletească nemaiîntâlnită până atunci. În primul an a fost foarte greu, fiindcă gospodăria era în delăsare. Nu mi-a fost uşor să aduc lucrurile în albia lor firească şi să obţin locuri de frunte în întrecerea dintre gospodării, cum era pe atunci. Alături mi-a fost întotdeauna soția care a știut să mă asculte și să-mi dea curaj pe mai departe. Am avut şi specialişti buni cu care am putut să ajung la rezultatele scontate chiar și atunci când se părea că n-o să mai pot strânge roada crescută. Bunăoară, în toamna anului 1974 a fost o perioadă foarte grea pentru agricultură. Semănasem nişte hibrizi de porumb care nu reuşiseră să se coacă, dar şi aşa nu-i puteam strânge pentru că o lună de zile a plouat întruna. Cu greu ne-am mobilizat cu toții. Îmi pare bine că şi astăzi, când mă întâlnesc cu oamenii din satele celea: Tătărăuca, Slobozia Nouă, Tătărăuca Nouă, Livezi şi Tolocăneşti, nu mai pot termina vorba.”

I-au fost dragi satul și lucrurile frumoase

Se legase sufletește de oamenii din această comună și își vedea viitorul muncind alături de ei. Dar mai-marii raionului, văzându-i spiritul de gospodar, deşi era cel mai tânăr președinte din raion, l-au numit președinte al Sovietului Colhozurilor, funcție pe care a deținut-o 13 ani, până la destrămarea acestei instituții. A mai fost Asociaţia Agroindustrială Raională, unde a muncit doi ani.

Apoi nouă ani a lucrat la Colegiul Tehnic Agricol, care se diviza în secţia de învăţământ şi secţia de producere. Învăţau pe atunci câte 1200 de elevi în fiecare promoţie. Se punea mult suflet şi multă muncă în pregătirea cadrelor. Din 1998 până în 2009, a lucrat la Direcţia agrară raională, apoi vicepreşedinte al raionului şi din nou la Direcţia agrară până s-a retras la odihna binemeritată, citind mult și îngrijind o bucată de pământ pe care cultiva în principal legume.

S-a stins ca o lumânare pe 15 aprilie în urma unui infarct. A închis ochii, convins fiind că agricultura în RM are viitor. Zicea că dacă în multe ţări ale lumii oamenii cresc producţie agricolă pe piatră, pe pământul nostru atât de mănos s-ar putea face minuni. Dar e nevoie ca statul, toţi cei de la conducere, să înţeleagă că mai de preţ decât pământul bun şi oamenii muncitori nu avem.

„Dacă statul l-ar susţine pe producător, i-ar oferi condiţii normale de activitate, agricultura noastră ar ajunge la culmile înfloririi. Măcar că au fost şi multe greutăţi, mi-a fost drag să muncesc în acest domeniu. Am muncit cu pasiune în toate funcţiile pe care le-am deţinut. Pe vremurile tinereţii mele, tare mulţi băieţi de la sate se trăgeau la agronomie. Eu am fost unul din ei. Îmi este drag satul, îmi sunt dragi oamenii şi, dacă ar fi s-o iau de la început, aş merge pe acelaşi drum. Cu regret, satele îmbătrânesc sub ochii noştri. Dar speranța în bine nu mă părăseşte”, constata regretatul Nicolae Braniște, care a știut pe tot parcursul vieții să-și umple spaţiul interior cu cât mai multe lucruri frumoase, să se bucure până în ultima clipă de frumuseţea picăturii de rouă de pe firul de iarbă. Fii partenerul lui Dumnezeu în toate și, după moarte, suflet frumos și neobosit!

The following two tabs change content below.