Părintele Vlad, duhovnicul

Parintele VladMeandrele căutării de sine sau calea de a-ţi afla trecutul, religia şi rostul în faţa lui Dumnezeu

În zilele de post, la Catedrala „Sf. Teodora de la Sihla” din Chişinău, este acoperit de credincioşi, cu-adevărat! Toţi aşteaptă cât e nevoie ca să i se mărturisească. Pentru mulţi dintre cei care au avut ocazia să-l vadă este o enigmă, un mister care te îndeamnă să-l descoperi. Este vorba de părintele Vlad Mihăilă de la Biserica „Sf. Teodora de la Sihla”.

S-a născut într-un „un sat pitoresc” de la poalele munţilor Carpaţi, în comuna Ciudei, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi. Face parte dintr-o familie numeroasă, de opt copii. Părinţii săi nu au fost intelectuali, tatăl său avea şase clase „româneşti”, „cel mai cunoscător membru al familiei noastre”, iar mama sa avea două clase, „dar aveam răspuns la orice întrebare pe care le-o puneam”, spune despre părinţii săi preotul Vlad Mihăilă.

Face parte dintr-o familie de buni creştini, „oameni deosebiţi în trăirea creştinească”, în special în raportul cu semenii lor. Viaţa pe care a avut-o în familie i-a format o scară de valori pe care o respectă de-a lungul vieţii. „Deşi eram mulți copii şi trăiam sărăcuț, tata ne punea să-i ajutăm pe ceilalţi. Satele de la munte erau mai sărace decât cele de la câmpie. Totuşi noi ţineam multe vite. La vecini, când aceştia nu aveau vaci de lapte, le duceam în fiecare seară câte o căldare. Iar iernile, tata ne spunea aşa: ‘Tu te duci la bătrâna Lucoaia şi îi duci nişte lemne, iar tu te duci la cealaltă bătrână…’ Astfel părinţii au cultivat în noi spiritul de caritate, o obligaţie sfântă”, relatează bucovineanul.

Caritatea, obligaţie sacră

Se deosebea de ceilalţi copii prin faptul că îi plăcea să înveţe bine; „când mergeam cu vitele la păscut, îmi luam cărţi şi le citeam pe câmp”. După terminarea şcolii de zece clase, avea dorinţa să facă ceva, să fie util, „nu exista acest scop ca acum de a-ţi alege o meserie din care ai putea să faci cât mai mulţi bani”, remarcă preotul.

„Şi atunci, o verişoară de-a mea m-a sfătuit să-mi depun actele la un seminar teologic, însă n-a mers din cauza că nu am fost comsomolist, asta trebuia să fie scris în caracterizare, şi, sincer vorbind, nu ştiam cum să pregătesc actele pentru a merge la o asemenea instituţie de învăţământ”, se confesează părintele Vlad.

Fire deosebit de sensibilă

Până la urmă, a decis să meargă la Şcoală de Arte Plastice din Chişinău, însă n-a reuşit; în cele din urmă, a ajuns la o şcoală de meserii în prelucrarea lemnului la Tiraspol. Firea sa fină şi-a găsit expresia în lucrările sale, unele dintre acestea au fost păstrate în expoziţia şcolii. Din lucrările sale apreciate a păstrat doar un basorelief reprezentându-l pe regele Decebal!

A mai lucrat la o fabrică de mobilă, după care a decis să se stabilească la Chişinău, pentru a face studii. „Am fost întotdeauna obsedat de dorinţa de a afla trecutul, pentru asta am intrat la Facultatea de Litere a Institutului Pedagogic ‘Ion Creangă’. Şi apoi Tiraspolul e un oraş rusesc, străin pentru mine, mie mi-a plăcut să fiu un bun român”, spune părintele Mihăilă.

Bujor şi Codreanu ca modele

Şi sentimentul său naţional îşi trage seva din traiul bucovinean. Joaca de-a haiducii Bujor şi Codreanu i-au plăsmuit un spirit patriotic pronunţat, „acestea sunt scenele copilăriei mele pe care le-am redat mai târziu, la Tiraspol, în lucrările mele. Am făcut câteva seturi de şah, unul dintre acestea reprezenta haiducii, altul – nunta moldovenească”. Trebuie să subliniem că pentru acelaşi spirit patriotic a avut de suferit.

La Chişinău era ceva mai bine, însă oricum atitudinea antiromânească l-a afectat mereu. „Nu eram de acord cu teoriile sovietice, tot timpul am apărat interesele neamului”, spune slujitorul bisericii. Ţine să menţioneze că studiile la „Creangă” l-au ajutat să cunoască mai profund literatura şi istoria neamului, ceea ce n-a putut afla la școala medie.

Între Tiraspol şi Chişinău

După absolvirea Institutului Pedagogic, a mers în localitatea soţiei sale, Lucreţia Bârlădeanu, Tătărăuca Veche, Soroca. „Am lucrat la școala din sat patru ani (1978–1982), în afară de orele de limba română, am avut un cerc de încrustare în lemn, o făceam din plăcere, gratuit, mai mult pentru copii”.

În 1982, a revenit la Chișinău, soţia sa, după facultate, rămăsese la catedră aici, pentru a obţine viză de reşedinţă, a lucrat educator în cămin, ulterior, până în 1990, a predat româna la Şcoala nr. 59.

În 1990, a citit în „Tineretul Moldovei” că România oferă burse la Teologie pentru tinerii basarabeni, „asta m-a dat gata!”. „Limita de vârstă era de 35 de ani, eu însă aveam 40 şi mă temeam să nu mă respingă, trebuia să am seminar, nu se permitea să mergi la facultate fără seminar. S-a uitat părintele Vizitiu la mine, ‘Dvs… la vârsta asta?…’. Ei bine, am fost înmatriculat.

Hirotonisit la 44 de ani

Ce l-a făcut să meargă la Teologie? „În ’90, începuseră mitingurile naționale, mi-am amintit de dorința verișoarei mele, și mă gândeam eu că nu e nimic mai scump decât a-ți cunoaște religia. Şi apoi, mai era ce am moştenit de la părinţi.”

A pledat şi pledează pentru predarea religiei în şcoală. „Noi, bucovinenii, suntem credincioși. Aici, în Basarabia, credința este mai slabă. Speram că după schimbările acestea de după ’90 încoace lucrurile vor evolua în acest sens, dar, din păcate, nu s-a făcut mare lucru. În timpul stagiului meu la şcolile din Iaşi, am constatat o diferență enormă între ceea ce știau elevii din dreapta Prutului spre deosebire de cei de aici”, susţine preotul.

Religia ca echilibru spiritual

Spune că, în tinereţe, a avut ocazia să cunoască niște polonezi, „se ştie că polonezii au o cultură religioasă deosebită, aşa de educaţi îmi păreau ei, îi idealizam, nu altceva. Oamenii cu educaţie religioasă au o anumită nobleţe, sunt oameni cu viziune extraordinară. Religia îl ajută pe om, inclusiv pe omul de ştiinţă, să nu cadă în extreme, să-și mențină echilibrul spiritual”.

Vede salvarea Bisericii Ortodoxe în promovarea carităţii și în misionarism. În opinia sa, trăind într-o lume săracă, preotul trebuie să poarte de grijă stării sociale a credincioşilor săi, iar biserica trebuie să păstreze o relație strânsă cu știința, „deoarece adevărata știință și adevărata credință se apropie, or, absolutul este doar în Dumnezeu; în timp ce habotnicia este o manifestare a Bisericii ruse. Noi însă avem nevoie de o credință sinceră, şi nu de o supunere oarbă”.

Stricăciunea începe de la prima generație

Cazurile de corupere a clerului, consideră preotul, lovesc în imaginea Bisericii Ortodoxe. „Și în timpul lui Creangă au fost criticate lacunele clericilor, însă imaginea bisericii nu a fost afectată ca astăzi. Un ban nemeritat nu-ți va aduce fericire și mântuire, preotul trebuie să fie o slugă atât a lui Dumnezeu, cât și a aproapelui. Şi încă ceva, stricăciunea începe de la prima generație, dacă se calcă strâmb într-o familie de preoți, copiii vor proceda de aceeaşi manieră”.

Optează pentru întoarcerea la perioada în care creştinii aveau o atitudine de cinstire a bisericii. „Ţin minte că, la noi, părinții, când mergeau la biserică, îmbrăcau cea mai bună haină, toate se făceau cu sfințenie, nu cu fals.”

Explică atracţia pe care o exercită un preot bun asupra credincioşilor prin „frica de Dumnezeu sau, în termeni moderni, prin responsabilitate”. „Un preot nu trebuie să cadă în rutină, forţa divină trebuie să lucreze în noi. Eu, după mărturisire, trăiesc necazul creştinului, mă doare starea lui, mai rar se întâmplă ca un creştin să vină să-şi împărtăşească bucuria”, conchide duhovnicul.