Parabola cu Moş Vasile

pescarii parabola.f.nadea roscovanuDupă zile de ploi, Draghiştea şi-a umflat apele de-a înghiţit drumurile ce şerpuiau pe-alături, a spart iazurile din împrejurimi şi a inundat grădinile gospodarilor. Ca să nu se lase păgubaşi, bărbaţii satului s-au îngrămădit pe podeţul ce desparte satul în două, acolo unde peştele scăpat din strâmtoarea iazurilor, apucând-o în susul râului, se poticnea de podul parţial înecat. Speriat de obstacolul din cale, sălta drept în plasa hapsână a burlăneştenilor. De două zile aceştia mai că dormeau pe podeţul de pe râu, cu sacii doldora de peşte de vreo două-trei kg fiecare. Primarul satului, făcându-şi apariţia de vreo câteva ori pe la podeţ, îşi atenţionă consătenii că dacă cumva stăpânul iazului încearcă să verse clor în râu, la deal de sat, ca să alunge peştele înapoi de unde a scăpătat, să-l anunţe. Şi ei, încurajaţi parcă de primar, continuau să-şi umple sacii nestingheriţi, chiar dacă nu mai aveau unde-l burduşi prin frigiderele de-acasă. Numai Moş Vasile(vezi: http://www.jc.md/reportaj-dumnezeu-imi-da-putere) pescuia departe de sat, cu un singur peşte-n sacul lui.

„Să mă îmbogăţesc eu din scârba omului?!”, făcea el.

Ploaia lui Dumnezeu, cu tunete şi fulgere, a fugărit într-un târziu pescarii pe la cuibarele lor. A tunat în acea noapte de se cutremurau casele şi se rupeau copacii. A doua zi, Maria umbla pe la porţile vecinilor şi-i tot întreba dacă şi lor le-a ars fulgerul televizoarele şi frigiderele. Au ars, şi câte au ars! Numai televizorul lui Moş Vasile a scăpat, că altceva nu avea în priză.