Pandantivul în formă de lacrimă

 

Parcă-l văd pe bunelul așezat pe iarbă, oile pasc liniștite, mieii au adormit, ne-am ascuns aici, într-un fel de cotlon, să nu ne bată vântul, scoatem bucatele din traistă, parcă le simt gustul și mirosul, mâncăm pâine coaptă de bunica, ouă, brânză, ceapă. Peste tot, brândușe. Pe cer gonesc norii, în vale șerpuiește Prutul.

N-aș putea să vă spun exact unde e locul popasului nostru, aveam vreo șase ani când m-a luat bunelul la păscut oile, într-o zi vântoasă de martie. Știu doar că ne aflam la marginea dinspre nord a satului, printre ponoare.

În 1997, vara, niște băieți se jucau pe-acolo și au găsit pe o coastă ponorâtă, lângă cimitir, mai multe obiecte de metal. Unul dintre băieți a păstrat acasă obiectele acelea și abia în 2011 a mers la Chișinău, la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, cu gând să le vândă. Astfel, specialiștii arheologi au descoperit așa-zisul Tezaur de la Antonești.

Piesele găsite la marginea satului meu au fost turnate în bronz cam prin anii 1200-800 î.Hr. Tezaurul conține 36 de piese: unelte, arme și podoabe. Cercetătorul Mariana Sârbu scrie într-un studiu științific, că ”prin componenţa sa, depozitul descoperit în satul Antoneşti, raionul Cantemir, corespunde altor descoperiri de bronzuri din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Nistru” și că ”adunarea şi tezaurizarea unor obiecte de metal ne vorbeşte despre anumite valori măsurabile, acceptate de toţi”.

Șapte seceri fac parte din comoara de bronz, câteva pumnale, o daltă, un set de podoabe, printre care un pandantiv cu valoare de unicat în spațiul dintre Carpați și Nistru. E simplu, dar atât de fin, e în formă de picătură! Tot privindu-i conturul desenat de arheologi într-un catalog, mă întreb dacă e o picătură de apă din râul Prut sau un strop de ploaie, sau un strop de rouă? Dar dacă e o lacrimă?

Îmi aduc aminte cum alergam din urma oilor și mieilor fără să bănuiesc că sub aceeași iarbă călcată de picioarele mele de copil, la câțiva metri adâncime era un tezaur de bronz. Strângeam brândușe fără să știu că în acele locuri au trăit, cu peste trei milenii în urmă, niște oameni care au dorit sau au fost nevoiți să îngroape o comoară.

Dorul de bunelul Nicolae ce mă lua la păscut oile și dorul de bunica Irina care cocea pentru noi pâine la cuptor se împletește, în chip ciudat, cu dorul de cei care au respirat aerul locurilor de baștină acum trei mii de ani. Cum arătau ei, în ce case își duceau viața, creșteau și ei oi, se uitau și ei cum zburdă mieii pe malul Prutului? Erau printre ei și meșteri ce confecționau obiecte din bronz? Ce chip, ce mâini avea artistul care a făcut un pandantiv în formă de picătură?

Cu privirea încețoșată, mă uit la mica podoabă ce a zăcut o veșnicie în pământul natal – pentru cine a fost făcută, cine a purtat-o, cine a agățat-o la gât? Nu am nici o legătură de sânge cu cei ce au creat, au stăpânit și au depozitat tezaurul, în perioada tardivă a epocii de bronz, și totuși, mi-e dor de ei și mă gândesc că, în lumea celor plecați, ei s-au întâlnit cu buneii mei.

Irina Nechit