„Pământ pentru osânda-mi aice s-a găsit”

 

Vai, ce poezie „patriotică” se mai scria odată, acum două milenii! Se sparie gândul, vorba cronicarului. Ovidiu la Chişinău, în Tomitania de pe Bâc. Şi exilul, ca destin, ca fatalitate universală – a tuturor începuturilor şi sfârşiturilor. Acceptarea străiniei, a înstrăinării şi a condiţiei de străin. Străinul care ştie întotdeauna ceva ce nu ştiu ceilalţi – paradisul pierdut. Suferinţa, singurătatea şi dorurile sale iau atunci forma unor nesfârşite scrisori şi demersuri de graţiere, de jelanii şi de rugăciuni pentru restaurarea unei ordini iniţiale, a unei patrii primordiale.

Istoria ne depăşeşte, e una excedentară. Paradigma alienării, adesea paradoxală, are o amplitudă fantastică. Adam şi Eva. Poetul răsfăţat izgonit din Roma însorită pe ţărmurile urâte ale Euxinului. Aici, „la geţi şi la sarmaţi”, necunoscând vorba acestora, barbarul e chiar el. Locuri îngrozitoare, aşezate „sub polul îngheţat”, unde „nu-mi priesc nici apa, nici aerul de-aice”.

Fata măritată în alt sat, plângându-şi „viaţa printre străini ca şi floarea printre spini”. Pruncul ce plânge în braţele mamei, smuls din apele fericirii amniotice. Tânărul strămutat la oraş jeluindu-se „de ce m-aţi dus de lângă voi?…”. Vagoane de deportaţi, duşi de astă dată în adevărate „siberii de gheaţă”. Miile de intelectuali români împrăştiaţi în lumea largă, unii dintre ei descoperind că Dumnezeu s-a născut în exil. Un ziarist transilvănean care constată: „…cu cât stau mai mult la Chişinău, cu atât mai orădean mă simt…”. Popoare străine în ţara lor. Apoi, milioanele de fugari, de bejenari, de pribegi şi emigranţi care şi-au luat lumea în cap. O lume ca un arhipelag de diaspore. Apoi, sufletul uman, vecinic, care „…nu se-nvaţă cu-ngreita-mi inimă de-acum”. Şi sfâşietorul „pe mine mie redă-mă”…

Cam aşa medita tomiteanul nostru, emfatic şi destul de caraghios, încâlcit într-un roi de gânduri. Tocmai ieşise de la spectacolul-recital „Ovidiu – Tristele şi Ponticele” susţinut, miercuri, 22 martie, de Emil Boroghină, un mare actor craiovean, o adevărată glorie a teatrului românesc. De la teatrul „Satiricus – Ion Luca Caragiale” merse pe jos până la teatrul „Mihai Eminescu”. Apoi, bruiat de vorbă străină, o luă pe bulevardul Ştefan cel Mare, cu trotuare stricate şi pline de gropi, până la Galeria „Brâncuşi”.

Aici luă troleibuzul. „Urmează piaţa Ovidiu!, anunţă şoferul. Fiţi atenţi la… acte şi bani…”. În minte îi veni prima frază dintr-o proză fără titlu de Mihai Eminescu: „Trăia într-un oraş plin de turci cu capul plin de ură împotriva turcilor”.

Ei bine, străinul era chiar el!

Igor Nagacevschi

The following two tabs change content below.