„Paiaţe” de festival sau strălucirea şi mizeria teatrului nostru

Spre finalul Festivalului „Maria Bieşu”, cu vedete invitate şi locale, spectacolul cu „Paiaţe”, mai exact, corul actorilor ambulanţi ce se tânguie pe „viaţa ingrată”, pe mizeria şi sărăcia în care se zbat, acest spectacol, ca şi cel cu „Boema” din festival, au amintit, indirect, şi de condiţia umilitoare a artiştilor teatrului nostru.

Ce e o voce de tenor într-un spectacol liric dacă nu fervoarea pasiunilor ce se declanşează în jurul unui personaj ce exaltă intriga iubirii? Şi ce ar fi fost un teatru de operă fără strălucirea unui tenor care să aducă registrul şi sonul său rarisim în paleta vocilor unei trupe? De aceea cred că Opera Naţională Chişinău se poate considera favorizată avându-l timp îndelungat în această postură pe prim-solistul său, tenorul Mihail Muntean, pentru care ediţia din anul acesta a Festivalului „Maria Bieşu” a fost un prilej să-şi sărbătorească jubileul de 70 de ani.

Un tandem ce a înscris cele mai frumoase pagini în biografia teatrului

Lejeră ori plină de forţă, ori accentuat dramatică, vocea sa, avantajată şi de o figură de brunet chipeş, a fost un timp de neînlocuit în repertoriul curent al teatrului. Să nu uităm însă că perioada sa cea mai frumoasă s-a desfăşurat pe un teren concurenţial, cu ştachete mereu ridicate, ale unui „teatru de divă” stimulat şi redimensionat de personalitatea celeia care a fost Maria Bieşu; mai mult, vocea sa a fost adesea asociată rolurilor realizate împreună şi alături de Maria Bieşu. Curiozitatea e că, fără a se agrea personal, suspicioşi şi geloşi pe succesul şi talentul fiecăruia dintre ei, mereu în coliziuni şi neînţelegeri, camuflate cu greu de ochii publicului, pe podium, aceşti solişti au creat în tandem pasionante scene de dragoste, înscriind cele mai frumoase pagini în biografia teatrului.

Aici e şi Pollion-Mihail Muntean declanşând drama Normei, şi nefericitul trubadur Manrico îndrăgostit de Leonora, şi prinţul Calaf care face să vibreze inima semeţei Turandot. Palmaresul celor doi solişti nu se încheie aici, pentru că mai sunt disperatul Cavaradossi şi pătimaşa Tosca, seducătorul Pinkerton şi gingaşa madam Butterfly, Gherman-Liza, în „Dama de Pică”, şi Riccardo-Amelia, în „Bal Mascat”, şi Radames-Aida, şi Alvaro-Leonora care iubesc fără să poată învinge „Forţa destinului”… O scenă împărţită între doi „îndrăgostiţi” intraţi într-o competiţie acerbă, un maraton ambiţios, reluat din spectacol în spectacol, în care fiecare şi-a proiectat propria personalitate, percepute astăzi a fi nedespărţite ca imagine în istoria Operei Naţionale Chişinău.

Trupa a omagiat memoria divei

Mihail Muntean a lăsat, oricum, însemnele sale de interpretare a anumitor roluri, iar printre acestea se înscrie şi Canio, plăcerea lui de a se reîncarna de atâtea ori în acest personaj frustrat şi tragic, răzbunător pe infidelele paiaţe. La fel cum a făcut-o şi în spectacolul său jubiliar cu aceleaşi „Paiaţe” de Leoncavallo, în care artistul septuagenar şi echipa sa, în majoritatea lor tineri solişti, corul şi orchestra dirijată de Alexandru Samoilă au omagiat memoria divei Operei Naţionale, Maria Bieşu, în cadrul festivalului ce-i poartă numele. Dar despre aceasta, din păcate, nu s-a spus niciun cuvânt, în partea festivă a serii, omagiatul a fost în centrul atenţiei inundat de flori, de felicitări, cadouri şi urări de viaţă lungă după un spectacol în care Nedda nu a mai fost, ca altădată, vocea Mariei, care a cucerit în acest rol Metropolitanul newyorkez, ci invitata festivalului, tânăra soprană româncă Nicoleta Maier. Viaţa merge înainte!

Spectacol ce a marcat un jubileu

Dinamic şi scurt, atât cât a fost necesar ca să exprime drama existenţială şi sentimentală trăită de artist, spectacolul a reuşit, cred, să atingă ţinta esenţială a unei reprezentaţii de operă, să declanşeze emoţia – a muzicii, a personajelor, a acţiunii, a spectatorilor din sală. Nedda-Nicoleta Maier, delicată, fragilă, aproape vulnerabilă (mai degrabă o Mimi, cum am admirat-o în „Boema”) având, surprinzător, o voce de soprană puternică, limpede şi afectuoasă, alături de un Silvio pătimaş transpus în culori dramatice de baritonul Iurie Gâscă (un Chaunard memorabil în aceeaşi „Boema”), ambii îndrăgostiţi prinşi în uneltirile grotescului Tonio (baritonul veteran al teatrului, Boris Materinco), în timp ce toată drama explodează în aria răzbunării unui Canio înşelat, pentru care Mihail Muntean a folosit întreaga experienţă a tenorului său, uşor obosit acum – acest spectacol al iubirii, al sacrificiului, al dezamăgirilor devastatoare, la fel şi al vocilor şi energiilor tuturor părţilor componente captate de bagheta lui Alexandru Samoilă (altădată, bagheta preferată a Mariei, astăzi, prim-dirijor al Operei din Odesa), acest spectacol a fost, cu siguranţă, în măsură să încheie o carieră şi să marcheze un jubileu.

Vedete care îşi duc viaţa la limita subzistenţei

Doar că, spre final de festival, cu vedete invitate şi locale, spectacolul cu „Paiaţe”, mai exact, corul actorilor ambulanţi ce se tânguie pe „viaţa ingrată”, pe mizeria şi sărăcia în care se zbat, acest spectacol, ca şi cel cu „Boema” din festival, au amintit, indirect, de condiţia umilitoare a artiştilor acestui teatru în care prim-solişti şi artişti ai poporului (de cor şi orchestră nici nu mai vorbesc sau de tineri solişti, iar printre ei superbul tenor Ion Timofte, proaspăt laureat al festivalului-concurs), aceşti cântăreţi îşi duc viaţa la limita subzistenţei, cu un salariu de cca 2000 de lei şi mai puţin. Cântăreţi pauperizaţi şi vânzători de maşini la piaţa auto numiţi de directorul Valeria Şeican „performante forţe artistice ale Moldovei” care au prezentat, pe parcursul festivalului, spectacole „fastuoase”, „de excepţie”, „unice”, „impresionante”, „captivante”, „inedite”, „fascinante” (aprecieri extrase din comunicatul său de presă difuzat în debut de festival). Acestea sunt?… da, sunt forţa şi onoarea adevărată a teatrului! Sau poate sunt doar nişte biete „paiaţe”?, aşa cum le vede şi le consideră statul nostru, Ministerul Culturii, directorul teatrului ce le dezonorează şi le umileşte, răzbunându-se pe ele cu nişte salarii de nimic… Strălucirea şi mizeria artistului nostru, culmile şi abisurile teatrului ce poartă numele Mariei Bieşu s-au văzut ca niciodată de bine în aplauzele şi luminile orbitoare ale reflectoarelor acestui festival.

P.S. Pe ultima sută de metri, aflăm că Valeria Şeican a fost demisă din funcţia de director al Teatrului Naţional de Operă şi Balet şi e numită consilier al ministrului Culturii. De aici deducem că mişmaşurile ei financiare (a se vedea o parte din ele consemnate de Curtea de Conturi), capacitatea ei de a declanşa conflicte şi a umili artiştii se va extinde, prin consiliere, asupra întregii bresle a oamenilor de cultură. Totuşi, „finita comedia” sau nu?, ca să ne întrebăm şi noi cu replica lui Canio şi a „paiaţelor” etern înşelate. R.Iu.

Rodica Iuncu