„Oricine își va găsi poetul preferat în Cartea Poeziei 2013”

Interviu cu Grigore Chiper, poet, prozator, eseist

– De când nu ţi-ai recitit volumul de debut „Abia tangibilul”, apărut în 1990, stimate Grigore Chiper?

Am recitit de curând „Abia tangibilul”, dar şi celelalte volume cu ocazia pregătirii unei antologii cuprinzătoare, apărute recent la Iaşi în colecţia „Opera omnia”, la editura Tipo-Moldova. Volumul se numeşte „Cărări înapoi”. Este deci un drum străbătut invers, de la volumul „Roman-simulacru” (2010) şi până la volumul despre care m-ai întrebat.

– „Abia tangibilul” e o sintagmă folosită frecvent în studiile, cronicile, textele critice despre optzecismul basarabean.

În legătură cu sintagma Abia tangibilul utilizată în studiile de critică şi istorie literară ar trebui făcute două remarci:

1) Volumul care are în titlu sintagma cu pricina a fost comentat pe larg la data apariţiei, dar şi mai târziu, eclipsând celelalte cărţi sau dominând comentariile dedicate poeziei pe care am scris-o.

2) Dl Mihai Cimpoi a încercat într-o lucrare („Basarabia sub steaua exilului”, 1994) să aplice sintagma „Generaţia Abia tangibilul-ui” într-un context mai amplu, după formulele sale deja puse în circulaţie: generaţia lui Grigore Vieru şi generaţia Ochiului al treilea. Formula se integra limbajului criticii literare din anii ’70-’80. În acea epocă, poezia a tins spre abstractizare, esenţializare, eterizare a fondului poetic, adoptând un discurs retoric, ceremonios. Critica literară românească – iar pe teren basarabean trebuie să amintim în primul rând de critica literară profesată de Mihai Cimpoi – urma un curs cumva similar, impunând metafora ca una din formele de impact. În deceniile următoare, metafora, nu numai din critica literară, a pornit în recul progresiv, de aceea Mihai Cimpoi s-a văzut nevoit să facă unele corectări. Astfel, sintagma „Generaţia Abia tangibilul-ui” a fost sacrificată. Pe de altă parte, unii reprezentanţi ai optzecismului poetic basarabean au ripostat văzând în formulă tendinţa unei limitări.

– Cât de departe în urmă a rămas optzecismul?

Optzecismul literar înseamnă o deliricizare şi intertextualizare masive, invazia elementelor cultural şi livresc în poezie. Optzecismul, ca şi orice fenomen literar sau politico-literar, ca în cazul optzecismului basarabean, devine istorie, nu poate dura o veşnicie. Este mai important de remarcat că termenul de optzecism utilizat în Basarabia reprezintă o reacţie la un fenomen identic din România, produs şi consumat mai înainte. Există câteva deosebiri semnificative, prin care cele două optzecisme se diferenţiază totuşi:

a) Manifestarea tardivă a plutonului optzecist basarabean în comparaţie cu cel din Ţară şi, implicit, teoretizarea la fel de târzie a fenomenului.

b) Importanţa factorului politic (perestroika lui Gorbaciov) în producerea intempestivă, la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90, a unui val masiv de tineri poeţi. Optzecismul este în primul rând un rezultat apărut dintr-o mare reformă de liberalizare a unui sistem politico-ideologic extrem de rigid.

c) Extinderea fenomenului până spre mijlocul anilor ’90, din care cauză au apărut confuzii între optzecism şi ceea ce se profila, după acelaşi clişeu generaţionist, generaţia ’90 sau nouăzecismul.

Deja spre mijlocul anilor ’90, când apar unele reviste culturale conduse de optzecişti („Contrafort”, „Semn”) şi când se înmulţesc dezbaterile teoretice, nu se mai poate vorbi despre optzecism ca mişcare literară. Poezia îşi îndreaptă atenţia spre alte ţinte. Înşişi optzeciştii îşi reorientează creaţiile poetice spre alte trenduri.

– În 2005, ai publicat la editura Vinea, Bucureşti, cartea „Turnul de fildeş înclinat”. Te-ai simţit vreodată într-un turn de fildeş?

Trebuie precizat că titlurile cărţilor poartă o încărcătură simbolică fie conceptuală, fie sentimentală. Titlurile cărţilor mele nu sunt o excepţie. Mă rugasei să comentez puţin „Abia tangibilul” în contextul criticii şi istoriei literare. Prin fiecare titlu pus pe copertă am încercat să sugerez o anumită atitudine în raport cu creaţia şi existenţa, pe care le văd legate, dacă nu chiar comasate; am încercat să scot la iveală un gând concentrat, aflat la confluenţa dintre interiorul meu şi exteriorul politico-socio-cultural. Dacă mă rogi să comentez semnificaţia „turnului de fildeş”, aş putea spune că poezia reprezintă, prin definiţie, un turn de fildeş înclinat ca cel din Pisa, adică ameninţat în permanenţă. Ameninţarea e cu atât mai evidentă azi odată cu migrarea literaturii spre o periferie a existenţei şi odată cu implicarea modestă a factorilor decizionali în destinul culturii acestei ţări pe care s-au angajat să o edifice probabil împreună cu noi.

– De ce întâlnim în poezia ta cuvinte precum „mahon”, „turnichet”, „azalee”, „concupiscent”, „asperitate”, „falset”? Îţi place limbajul sofisticat?

În loc de „limbaj sofisticat” aş înclina mai degrabă spre îmbinarea „limbaj select”. Poezia e chiar spaţiul prin excelenţă al limbajului select. E limbaj select chiar şi atunci când în poezie se face uz de un vocabular din „estetica urâtului”, aşa cum a teoretizat-o Baudelaire sau, pe sol autohton, Arghezi.

– Citez din volumul tău „Roman-simulacru”, apărut la editura Limes, Cluj, în 2010: „e un apus de soare local/ deasupra unei grădini cu varză/ împrejmuită de stuf înspicat/ trenul înaintează încet/ iar gara mică e năpădită de viţă de vie sălbăticită/ curând vor coborî personajele/ dintr-un teatru japonez al umbrelor”… „Un apus de soare local” e o superbă figură de stil. De ce metafora e detestată în ziua de azi?

Părerea mea este că metafora nu poate fi dată afară din poezie, este esenţa oricărei poezii lirice. Metafora nu e detestată, ci doar îşi schimbă înfăţişarea şi resorturile. Metafora se furişează chiar şi în textele cele mai prozaice şi mai terne. Altminteri, nu am putea vorbi despre poezie. Metafora desparte inspiraţia de ceea ce se numeşte meşteşug. Metaforele se nasc uneori spontan, alteori elaborat, dar meşteşugul se învaţă. Arta alcătuieşte echilibrul dintre aceste două punţi sau maluri.

– Eşti coordonatorul volumului Cartea Poeziei 2013. Când o să apară acest volum?

Sunt (împreună cu poetul Nicolae Popa) unul dintre coordonatorii acestui volum. Un atare volum implică mult efort (peste 50 de nume incluse). Este mai greu de spus când va apărea volumul, pentru că USM nu are bani să-l editeze. Volumul va apărea cu sprijinul Ministerului Culturii, dar mecanismul de finanţare din partea statului este unul extrem de greoi, iar dificultăţile sunt „gândite” pentru a diminua riscurile.

– Ce părere ai despre Cartea Poeziei 2013? Câţi poeţi au încăput? Cum sunt textele lor? Volumul e o sărbătoare pentru tine?

Cartea Poeziei 2013 reprezintă o continuare, vreau să cred, firească a celor două ediţii anterioare (2011, 2012). Pe lângă ideea de a reflecta în mare anul poetic trecut, noutatea acestei ediţii este de-a o face compartimentată: o secţiune dedicată poeţilor dispăruţi anul trecut, altele două îi înglobează pe cei care au publicat cărţi şi cicluri, o secţiune îi include pe oaspeţii Primăverii Europene a Poeților 2013 şi, bineînţeles, volumul nu îi refuză pe ceilalţi poeţi locali, care au răspuns solicitărilor noastre. Astfel de volume nu pot fi decât eteroclite. Afirmăm însă cu toată certitudinea că avantajul Cărţii Poeziei 2013 este că orice cititor îşi va găsi poetul şi poezia preferate.

Interviu de Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.