OPINII // Un guvern de unitate irațională

367-Turcanu-foto

Liderii și unii vorbitori din partea partidelor care au votat săptămîna trecută noul executiv și-au motivat uneori opțiunea prin nevoia formării unui guvern de unitate națională, ceea ce voia să semnaleze strădania de a consolida societatea în jurul unei echipe care ar întruni cumva simpatiile și susținerea întregii, sau aproape a întregii, societăți. În viziunea mea, pretenția aceasta este pur și simplu exagerată și ridicolă, fără suport logic real și fără un scop anume, pentru că nu pot să-mi închipui că cei care s-au coalizat pentru învestirea noului guvern ar avea în vedere, cu toții, la modul concret și serios, consolidarea unei unități etnopolitice cu numele de popor moldovenesc sau „popor al Moldovei”, „popor al Republicii Moldova”, cum se spune în constituția comunisto-agrariană.

Spectacolul ieftin și incorect făcut cu prezentarea și respingerea în Parlament a guvernului Leancă, urmat de comèdia instituirii guvernului Gaburici, au demonstrat cum nu se poate mai bine că toate mișcările acestea sînt rezultatul unor jocuri necurate de interese, realizate de liderii PLDM și PD în colaborare cu Voronin. Aceste două cazuri nu sînt o noutate, dar ele au arătat mult mai clar decît se știa pînă acum că hatîrul, interesul personal, afacerismul murdar, cinismul, sfidarea opiniei publice și a criteriilor obligatorii pentru asigurarea celei mai bune și mai corecte funcționări a instituțiilor statului sînt caracteristicile definitorii ale „democrației” moldovenești din ultima vreme. Ghimpu se revoltă acum, și pe bună dreptate, împotriva acestor practici vicioase, dar uită că el însuși a fost profitorul unor astfel de matrapazlîcuri, atunci cînd, spre surpriza și consternarea prea multor concetățeni de-ai săi, a fost instalat în funcția de președinte al Parlamentului și, culmea, a ajuns să o facă, o vreme, și pe șeful statului. Și nu cumva chiar el singur se lăuda că a contribuit hotărîtor la promovarea, atît de prost inspirată, a lui Timofti în funcția de Președinte al Republicii Moldova? Cazul lamentabil al obscurului și atît de neajutoratului Gaburici e unul obișnuit din aceeași serie. De acum înainte, probabil că aceste anomalii nu ar trebui să ne mai mire și cu atît mai mult să ne indigneze, deoarece ele par să se impună ca o regulă nescrisă, dar cu atît mai tare, a vieții noastre politice.

Că este anume așa, dovada cea mai bună ne-o oferă tocmai înaintarea lui Gaburici la funcția de prim-ministru și votarea în Parlament a guvernului său. Faptul că apariția bruscă și inopinată a acestuia în prim-planul vieții politice este opera tîrgului politic dintre liderii PLDM și PD pare oarecum firesc, de vreme ce aceștia ne-au deprins deja cu astfel de surprize. Mai degrabă ne-ar mira prestanța liderului comunst, care tot timpul s-a căznit să ne convingă că este un politician corect, că pentru el interesul statului e mai presus de orice. Dar iată că acum, după ce a respins guvernul condus de Leancă, a votat un guvern ce are în fond aceeași componență, dar condus de Gaburici, acesta, ca prim-ministru, fiind sub toate aspectele cu mult inferior celui respins. Ce altă explicație poate avea un astfel de comportament, în afara hatîrului și a interesului personal?

Cît privește impresia pe care a produs-o Gaburici în Parlament, aceasta este sub orice limită admisibilă pentru un candidat la funcția de prim-ministru. Dincolo de faptul că e complet necunoscător al complexului de probleme ce stau în fața unui șef de guvern și conducător de țară, el are un nivel de cultură generală foarte scăzut, e foarte slab informat, nu are idee nici măcar de mediul obișnuit de trai al cetățenilor Republicii Moldova, drept urmare a faptului că această problemă pur și simplu nu l-a interesat niciodată, cum nu-i interesează nici pe cei care l-au propulsat la vîrful puterii. Cu siguranță că puțini sînt cei care, ascultîndu-l cum „și-a prezentat programul” și cum „a răspuns” la întrebările deputaților, nu au fost pur și simplu șocați de incompetența sa în chestiunile abordate și deci de inconștiența de a pretinde că poate conduce o țară. Dacă îl comparăm cu toți premierii pe care i-am avut în ultimul sfert de veac, nu găsim vreunul tot atît de slab ca el. Chiar Tarlev și Ciubuc, cu slaba lor competență profesională și cu toată inconsistența lor culturală, fiind còpii palide ale acelora care îi desemnaseră în această funcție, erau totuși mai aproape decît acesta de misiunea ce le-a revenit. Sînt sigur că impresia aceasta este împărtășită, cel puțin în parte, chiar și de cei care l-au propus pentru această funcție, de către unii care l-au votat și chiar de o parte a colegilor săi din guvern. Dar pentru liderii formațiunilor politice care l-au născut și l-au promovat, acest fapt nu are nici o importanță, deoarece rolul său de șef al guvernului este unul eminamente butaforic, întrucît lui îi revine, în cel mai fericit caz, sarcina de a transmite guvernului și, prin guvern, mai departe unde se va cere mesajul păpușarilor săi.

Deși cazul Gaburici e destul de grav, totuși el nu este în măsură să semnaleze gravitatea reală a problemei privind caracterul guvernării actuale din Republica Moldova. Gaburici nu este adevărata noastră problemă, ca el sau ceva mai buni (mai răi nu-mi închipui) vor mai fi. Dacă e alcătuit din oamenii cei mai buni, guvernul poate activa cumva mulțumitor chiar și cu un șef nepotrivit, ba chiar îl poate pune pe acesta într-o lumină favorabilă: pe un cap bun stă bine și o căciulă ruptă. Din păcate însă acesta nu e cazul nostru. În ce ne privește, adevărata problemă constă în faptul că, date fiind trăsăturile specifice ale vieții noastre politice, care nu prea se potrivește cu exercițiul democratic autentic și cu fireasca funcționare a statului de drept, orice guvern, de orice culoare politică și cu orice componență nominală, are în general cam același caracter și funcționează, în mare, la fel ca cel instalat acum. Dacă acest guvern ar fi avut miniștri de la PL, deloc nu înseamnă că ar fi putut fi mai bun, ba mai degrabă dimpotrivă. E suficient să ne aducem aminte de „eficiența” și „competența” viceprim-miniștrilor liberali din guvernările anilor 2009-2013, a foștilor miniștri Anatol Șalaru, Ion Cebanu, Vitalie Marinuță, de prestanța și responsabilitatea guvernatorului Drăguțanu, de implicarea liberalului Ion Lupu, directorul Agenţiei Moldsilva, în cazul scandalos din Padurea Domnească ș.a. Problema reală a guvernărilor noastre actuale constă în faptul că niciun lider de partid, indiferent cum se numește partidul său și ce pretinde acesta că este, nu urmărește niciodată să facă o prioritate din promovarea la putere, atît în Parlament, cît și în Guvern, a oamenilor celor mai destoinici, celor mai instruiți, celor mai corecți. Dimpotrivă, mandatele de deputați și miniștri, ca și toate celelalte funcții partajabile, sînt încredințate de cele mai multe ori oamenilor credincioși liderilor de partid și, în orice caz, celor aflați la îndemîna acestora, asta însemnînd aproape întotdeauna indivizi fără personalitate, preferabil cît mai puțin instruiți, dependenți întru totul de patronii lor politici, șantajabili și de multe ori pur și simplu oameni întîmplători, cum s-a văzut atît de bine pe exemplul lui Gaburici. Și, din păcate, deocamdată nu se profilează nici o probabilitate de a depăși acest handicap, ceea ce înseamnă că Republica Moldova este mult prea departe de a se putea afirma ca stat – nici nu îndrăznesc să zic democratic –, ci pur și simplu ca țară cît de cît organizată și condusă cu un minim de responsabilitate.

Așa stînd lucrurile, rămîi deconcertat cînd îi auzi pe atîțea (se auzeau mai ales înainte de votarea lui Gaburici) strigînd în pragul disperării că liderii PLDM și PD s-au vîndut lui Voronin, că au creat o alianță care pune în pericol integrarea europeană a Moldovei. Cei mai isterici dintre aceștia nu au pregetat să pună deja cruce integrării. O, sfîntă naivitate! Sufletele acestea atît de simțitoare și atît de anticomuniste, atît de prooccidentale și tot atît de proromânești habar nu au că proaspăta „coaliție monstruoasă” democrato-liberalo-comunistă este tot de monstruoasă cît au fost alianțele proeuropene din ultimii cinci-șase ani și pe cît ar fi fost de monstruoasă o nouă alianță a PLDM, PD și PL, dacă aceasta s-ar fi realizat. Pentru că toți liderii acestor partide au demonstrat de nenumărate ori un talent cu totul rar de a călca în picioare orice lege și orice interes al statului și al cetățenilor, cînd acestea veneau în contradicție cu propriile lor interese, deși niciunul din ei nu uită să urle mereu, pînă la pierderea vocii, că pentru ei nu există nimic mai sfînt pe lumea asta decît să-și dea viața pentru alegătorii lor, pentru popor. Tocmai de aceea tare ne-ar mai prinde bine să înțelegem că între acești politicieni nu există nici o deosebire de principiu, dacă ne ajunge minte să ne dăm seama că declarațiile lor politicianiste, aghezmuite pe ici-colo cu apă chioară din anumite arsenale ideologice, nu valorează absolut nimic. Sînt cu toții o apă și un pămînt, se merită perfect unul pe altul, pentru că sînt, în fond, plămădiți din același aluat și că straiele politice în care se erijează nu au nimic în comun cu natura adevărată a firii lor. Sînt cu toții niște omănași care nu doresc nimic altceva decît să trăiască cît mai bine cu putință, cît mai în belșug, cît mai deasupra oamenilor de rînd ai țării lor, fapt pentru care sînt în stare să facă orice, și între acestea „orice” ignorare a legilor și a intereselor cetățenilor și ale statului sînt, pentru ei, niște gesturi firești, niște obișnuințe, încît ne dăm seama că nici nu pot proceda altfel. Tocmai de aceea e tot atît de firesc să se revolte atunci cînd cineva îndrăznește să le reproșeze astfel de gesturi.

S-ar cere totuși cîteva cuvinte aparte despre Voronin, de vreme ce coalizarea cu adversarii săi de moarte de mai deunăzi le-a luat piuitul multora. În realitate, nu e nimic ieșit din comun în noua sa ipostază politică. Din cauza că a intrat în dizgrația Kremlinului, Voronin este nevoit, pentru a preîntîmpina colapsul partidului său și dispariția sa de pe arena politică a RM, să se coalizeze cu oricine, măcar și cu dracul. Bătrînul lider comunist nu este deloc mai puțin cinic și mai puțin mercantil decît noii săi aliați, poftele nemăsurate ale cărora sînt atît de bine cunoscute. Tocmai dorința sa de a se pune bine cu Occidentul, pentru a-și aranja cît mai bine niște treburi personale prin unele țări europene și a mai pișca și el cîte ceva de pe acolo, a supărat vechiul patron din Kremlin. Pe de altă parte, credeți Dvs. că de florile mărului și l-au apropiat liderii PLDM și PD pe Voronin? Da de unde – ei au intuit perfect situația prea delicată a acestuia și au reușit să o exploateze, spre beneficiul lor, și, cine știe, poate chiar și în folosul scumpei lor patrii, deși, în ce mă privește, eu mă îndoiesc foarte tare că statul și cetățenii vor avea de cîștigat ceva din mezalianța aceasta dubioasă. Contrar părerilor celor mai mulți „experți” și „analiști politici” de pe la noi și de pe aiurea, colaborarea democrato-liberalo-comunistă e foarte posibil să aibă viață lungă. Fiecare din cele trei elemente care o compun, comuniștii nu mai puțin decît ceilalți, chiar dacă nu participă direct la guvernare, are interes vital ca aceasta să dureze, cel puțin, pînă la încheierea mandatului actualului legislativ.

Dar PL – e posibil cumva ca acesta să mai fie racroșat cumva la harabaua guvernării? Rămași cu buza umflată, pomenindu-se, împotriva voinței lor și în pofida speranțelor lor atît de promițătoare, îndepărtați de la copioasa masă a acelora care numai ei au pîinea și cuțitul în mînă, după ce au gustat și ei, liberalii, o vreme din acea masă și au văzut cît este ea de delicioasă, bineînțeles că sînt gata oricînd să accepte și ei un locușor acolo, oricît de modest, fie și undeva pe la un colțișor mai îndepărtat, mai puțin văzut. Se pare însă că nu se mai poate. Împotriva propriei sale convingeri, Ghimpu nu este un adevărat politician, deoarece, fiind grandoman, peste măsură de pretențios și totodată conflictual, avînd o părere exagerat de bună despre sine, el nu poate fi realist, nu e capabil de compromisuri rezonabile, fără de care politica nu mai e politică. Din nefericire, aici nu poate fi îndreptat nimic, că e ca în povestea cu capra: îi pică coada de rîie și ea tot sus o ține. Nu-l poate ajuta – ba dimpotrivă – nici măcar băiețelul acela al lui foarte activ, liberăluțul acela arogant pînă la inconștiență, care mereu sare cu gura, și unde trebuie și unde nu, adresîndu-se nonșalant tuturor, de la înălțimea amețitoare a staturii sale politice, cu apelativele degradante „tu” și „voi”, fără să se sinchisească cîtuși de puțin de statutul, vîrsta, sexul sau numărul celor vizați (de fapt, ați avut ocazia nefericită de a observa prea des că în Piața Centrală se discută mai civilizat decît în Parlament).

Nu ar fi însă deloc bine și deloc corect ca cele pe care le-ați citit mai sus să inducă cumva părerea că pe la noi nu e loc decît de disperare și tristețe. Ferească Dumnezeu! Pentru că sînt în viața noastră publică și lucruri nostime, ba chiar comice pe alocuri. Pe mine de ex. m-a amuzat foarte tare prestanța unor „experți” și „analiști politici”, care, după ce doar cu o zi, poate chiar cu cîteva ore, înainte de apariția lui Gaburici în Parlament se revoltau foarte patriotic și tot atît de proeuropenește împotriva „monstruoasei coaliții”, cum numai aceasta s-a văzut înjghebată, au devenit subit susținătorii cei mai angajați ai noii echipe de guvernare, dînd buzna pînă în seară pe la tot felul de televiziuni pentru a-și trîmbița atașamentul la idealurile comune democrato-liberalo-comuniste. Oricît mă stărui să găsesc vreo explicație rezonabilă pentru un comportament atît de delicat, nu văd altceva decît, poate, speranța acestora că, n-ai văzut, să ajungă și cîte cineva dintre ei să aibă norocul fantastic, pentru că nu putea fi nici măcar bănuit, al acelui coleg al lor de bîlbîială confuză și inconsecventă, care a ajuns, nitam-nisam, ditamai ministru de război.

Ion Țurcanu