Omul, mai tare decât timpul

VIAŢA DIN DOSARE // Adolescentul Mihail Ţârdea nu avea de gând să moară în Kazahstan. A ajuns la peron, s-a ascuns în dosul gării şi, în momentul în care miliţianul de serviciu a întors spatele, a sărit într-un vagon al trenului ce mergea spre Asfinţit.

Acest om merită să fie scrisă despre el o întreagă carte. A fost deportat în 1941 la vârsta de 13 ani şi dus să robească în pustietăţile Kazahstanului. În 1945, a reuşit să evadeze din infernul unde a fost aruncat. Securitatea sovietică i s-a pus imediat pe urme, dar nu l-a mai găsit… Badea Mişa (aşa-i zice lumea astăzi) îşi poartă povara vremurilor sale pe umeri. S-a dovedit a fi însă mai tare decât timpul.

Familie de gospodari

Oameni ca Petrea Ţârdea din Tătăreşti, Străşeni, tatăl lui badea Mişa, sunt la mare cinste oriunde. A reuşit să devină un ţăran prosper din propria sudoare. A sădit vii, livezi şi culegea din ele atât cât să-şi asigure familia. Mai cumpăra pământ, mai agonisea nişte animale, şi-a construit o maşină de produs ulei („oloiniţă”)… Când i s-a părut că o duce mai bine şi mai bine, iată că au sosit şi ruşii. După „eliberarea” din 28 iunie 1940, acest om a pierdut totul. Chiar şi viaţa.

Deportaţi pe vecie

NKVD le-a acordat o atenţie deosebită celor din familia Ţârdea. Luaţi sub baioneta armei sovietice în plină noapte, la 13 iunie 1941, cei şapte membri ai familiei s-au ales cu câte un dosar-două fiecare. Dar mai întâi, la gara Varniţa-Tiraspol bărbaţii au fost smulşi din sânul familiilor şi trimişi în lagărul morţii Ivdel-lag. Petrea Ţârdea, trecut de 50 de ani, n-a rezistat niciun an. Copiii rămaşi în viaţă au aflat despre destinul părintelui doar peste o jumătate de secol.

Stalin iubea copiii… printre bucate

Mama Ana şi cei patru copii ridicaţi în noaptea nefastă au fost aduşi să-şi termine veacul lor în regiunea Qzyl-Orda, Kazahstan. La acest material anexăm un document ce i-a fost impus bietei femei, în care se indică schimbarea locului de trai pentru totdeauna. NKVD i-a somat pe toţi, sub proprie iscălitură, să uite că sunt români, să uite că sunt din Basarabia şi să-şi găsească „veşnicul astâmpăr” aici, în Kazahstan. Iată un fragment din textul acestui odios document ce se anexa cu migală la dosarele românilor basarabeni şi pe care îl publicăm alăturat: „Recipisă. Eu, Târdea…, semnez acest document precum că… sunt deportat în această localitate PE VECIE. Pentru părăsirea voluntară a localităţii, voi fi condamnat la 20 de ani de muncă silnică”.

Adolescentul Mihail Ţârdea însă nu avea de gând să moară în Kazahstan. De cum a împlinit majoratul, şi-a luat rămas bun de la mama şi de la ceilalţi şi a plecat spre patria situată la patru mii de kilometri, mai mult pe jos, ca să nu fie prins:

„Prin 1945, mă apucase un dor nebun de casă, povesteşte badea Mişa. Am făcut cunoştinţă cu o rusoaică, şefă a biroului de paşapoarte. Era tânără ca şi mine şi m-am prefăcut că o iubesc, deşi tatăl ei lucra la NKVD. I-am povestit istoria mea şi am rugat-o să mă ajute, să-mi facă rost de un paşaport temporar ca să pot merge acasă, măcar pe vreo câteva săptămâni. I-am promis şi eu ceva. Am dat pozele şi în câteva zile mi-a adus paşaportul. Acum problema era cum să plec de acolo. Dinspre Aşhabad venea un tren o dată pe săptămână. Maică-mea era agitată: dacă mă prind, dacă mi se întâmplă ceva pe drum? Am ajuns la peron, m-am ascuns în dosul gării şi, în momentul în care miliţianul de serviciu şi-a întors spatele, am sărit într-un vagon al trenului ce mergea spre Asfinţit…”

Libertatea-i cu totul altceva

Spre toamnă, a ajuns acasă şi a fost închis imediat la miliţia locală, însă l-a salvat paşaportul. Pe un timp. Căci foarte degrabă torţionarii din Kazahstan i-au informat pe cei din Străşeni despre fuga băiatului. Târziu însă. Mihail Ţârdea nu se mai afla în Tătăreşti, s-a dat înrolat în armată. L-au căutat şi acolo, l-au găsit şi i-au scris ordinul de arest. El însă a plecat şi din armată, astfel i s-a pierdut urma pentru un timp. Până l-au găsit din nou, el se făcuse deja un tractorist de frunte într-un colhoz, fapt apreciat de procuratură, care nu a permis arestarea tânărului. „Am scăpat ca prin urechile acului”, îşi apreciază acum anii cu pricina Mihail Ţârdea.

Cine va plăti pentru acele crime?

«Mulţi ani mai târziu, am hotărât să aflu de soarta tatălui meu şi m-am adresat la securitatea din Chişinău. Era prin 1991. Peste o lună, am primit o scrisoare de la Ministerul Securităţii, în care m-au informat precum că tatăl meu a fost arestat neîntemeiat şi a decedat în lagărul Ivdel-lag din regiunea Sverdlovsk. Locul înmormântării nu se cunoaşte.

Până la urmă, am aflat din spusele unui fost condamnat că deţinuţii basarabeni, printre ei şi tata, au lucrat la extragerea zăcămintelor, unde mureau zilnic câte 100 – 150 de oameni: de foame, de frig, de supraefort şi stresuri, iar apoi erau arşi în gropi comune. Am obţinut reabilitarea post-mortem a tatălui, dar cine îmi va reabilita copilăria pierdută, drama familiei, despărţirea părinţilor şi fraţilor, moartea tatălui, cine va plăti pentru crimele săvârşite împotriva noastră?”.

 

Notă:

Astăzi, în scuarul monumentului Ştefan cel Mare, cu începere de la ora 15.00, va fi inaugurată expoziţia „TEROAREA ROŞIE” consacrată aniversării a 70-a de la primul val al deportărilor criminale la care au fost supuşi românii basarabeni. Printre cele 25 de panouri cu fotografii şi documente se va afla şi exponatul familiei Ţârdea din Tătăreşti, Străşeni. Eroul acestui articol, Mihail Ţârdea, va apărea pe o poză magistrală din expoziţie.

CERTIFICATUL DE SCLAV.

Este recipisa, pe care basarabenii erau obligaţi să o semneze, precum că ei sunt deportaţi în Kazahstan „PE VECIE”. Ana Ţârdea nu ştia carte şi nu putea să semneze. Torţionarii enkavedişti au făcut acest lucru pentru ea, falsificându-i semnătura.

Dosarul de căutare a lui Mihail Ţârdea, pornit în 1945.

cutiv Străşeni, din 12.01.1994, privind restituirea averii confiscate de la familia Ţârdea Petru: „Costul total al averii – 405 lei”.

Această batjocură n-a fost reparată nici până astăzi.

George MĂRZENCU