Omul care dăruieşte fără să aştepte ceva în schimb

Era mereu frustrată că nu are timp să-şi aducă în ordine manichiura şi coafura. Aşa au apărut nemulţumirile, au început să se certe aiurea de la orice fleac

file0001565651674Toată lumea ştie că Silviu este un bărbat cu suflet de aur. Discret, cu bun-simţ şi afectuos, nu stă o clipă locului. Are mereu ceva de făcut. Aşa a fost deprins de mititel, să nu piardă timpul în zadar. Când a intrat la facultate, era înalt ca bradul, lat în umeri, sprinten şi foarte îndemânatic. Şi pe deasupra, era şi cuminte ca o fată mare.

Se trăgea dintr-o dinastie de învăţători şi a moştenit de la părinţii şi bunicii săi dragostea pentru copii şi pentru cărţi. Locuia împreună cu părinţii săi într-o casă situată la periferia oraşului. Se simţeau ca la ţară. Ograda plină cu păsări, doi câini, trei motani şi o grădină cu tot felul de flori. De cum se desprimăvăra şi până toamna târziu, flori de toate culorile înfloreau în această grădină pe care o îngrijea Silviu cu multă dragoste.

Au trecut împreună peste greutăţi, se simţeau fericiţi

A cunoscut-o pe Silvia în anul doi, când aceasta trecea prin momente grele. Maică-sa, bolnavă de cancer, îşi trăia ultimele zile. Soţul, adică tatăl Silviei, le părăsise cu vreo doi ani în urmă. Era de felul său dur, îl deranja suferinţa soţiei. Într-o dimineaţă, a trântit cu pumnul în masă şi a zis că pleacă unde îl vor duce ochii să nu o mai audă văicărându-se, căci s-a săturat de vaiete. Şi dus a fost. Nişte vecini i-au spus că l-au întâlnit în Rusia. Nici Silvia nu a avut cu taică-său o relaţie cum ar fi trebuit să fie. Atunci mama şi fiica au vândut casa lor mare din sat şi s-au mutat la Chişinău. Locuiau într-o garsonieră. Silvia se împărţea între facultate şi grija faţă de mama sa bolnavă. Se străduia să-i arate mamei sale că este o persoană puternică. Trăiau din bursa ei şi din economiile pe care le făcuserără din vânzarea casei. Dar iată că economiile s-au epuizat şi, după moartea mamei sale, tânăra avea să cunoască sărăcia la propriu.

Tocmai atunci i-a ieşit în cale Silviu. Trebuie să vă spun că fata era de o nespusă frumuseţe: zveltă, cu ochii negri şi mari şi părul blond, de la natură. A fost dragoste la prima vedere, care avea să pună baza unei căsnicii ce părea să fie de durată. Părinţii lui Silviu au primit-o cu toată prietenia. S-au căsătorit fără prea mult fast. Au făcut o nuntă mai mult simbolică. În faţa altarului şi-au promis, la fel ca multe alte cupluri, iubire „până ce moartea ne va despărţi”.

„Dulcele meu Silviu, eşti mâna dreaptă a destinului meu. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-a trimis în viaţa mea. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat după atâta tristeţe să am parte de un trai fericit”, îi repeta mereu Silvia. Se iubeau aşa cum erau, cu bune şi rele. Nu puneau preţ pe lucrurile materiale, se bucurau de familie şi viaţă, având o înţelegere de invidiat. Lucrau profesori în şcoli diferite. Silviu, cum vă spuneam, era afectuos. Îi căuta mereu prezenţa. O îmbrăţişa şi o ţinea strâns lipită de el dimineaţa când se despărţeau şi seara când se întâlneau. Era atent. Îi făcea cadouri (nu scumpe) cu ocazie şi fără. Exista o împletire reciprocă în sentimentele lor. Îşi dăruiau continuu câte puţin din lumea lor, înfrumuseţându-şi zilele. Iar Silviu e omul care dăruieşte fără să aştepte ceva în schimb.

Se certau aiurea de la orice fleac

După doi ani de viaţă în comun, Silvia a adus pe lume gemeni, un băieţel şi o fetiţă. Şi mama şi copiii s-au întors sănătoşi de la maternitate. Viaţa în patru a adus multă bucurie în casă, dar a creat treptat o răceală în cuplu. Ataşamentul exagerat al mamei faţă de copii nu mai lăsa loc pentru discuţii. Silviu o ajuta în toate pe Silvia. Şi-a luat asupra sa mai multe griji. El pregătea mâncarea, el făcea curat prin casă, el se străduia să vină cât mai repede de la şcoală ca să scoată copiii la plimbare. Seara, amândoi le făceau micuţilor băiţa.

Şi pentru că i-a plăcut dintotdeauna să citească, îşi făcea mereu timp şi pentru lectură. Lucru care o nemulţumea pe tânăra mămică, ce credea că nu mai este atractivă pentru soţ şi el, în loc să o mângâie, să-i spună un cuvânt de dragoste, se ascunde printre cărţi. Era mereu frustrată că nu are timp să-şi aducă în ordine manichiura, coafura. Aşa au apărut nemulţumirile, au început să se certe aiurea din orice. Nevoile de cuplu rămâneau nesatisfăcute, momentele de intimitate, evitate. Silvia prefera să doarmă în camera micuţilor, iar Silviu nu o deranja, crezând că aşa e mai bine. De la o zi la alta, se pierdeau sufleteşte, iar partidele de amor deveneau tot mai rare.

Când micuţii au împlinit trei ani, relaţia lor a început să scârţâie de-a binelea. Atunci Silvia i-a cerut divorţul, spunându-i că o parte din ea a murit, că nu îşi mai găseşte locul lângă el şi, decât să sufere amândoi, mai bine să divorţeze. „Şi ce-o să faci tu? Unde o să te duci?”, a întrebat-o. „Voi trece cu copiii în garsoniera mea, iar tu vei veni acolo ori de câte ori vei dori să-i vezi.”

Altele nici aşa nu au

Silviu nici nu voia să audă de divorţ, nu voia să traumatizeze copiii. Dar, până la urmă, soţia l-a părăsit fără să divorţeze. Într-o zi, a luat copiii şi a plecat de acasă pe furiş, s-a dus la o prietenă pentru că garsoniera era dată în chirie. Timp de o săptămână, nu i-a răspuns soţului la telefon. Când acesta i-a dat de urme, îngrijorat, a făcut tot posibilul ca să o aducă acasă, să o convingă cu vorbă bună că nu e cazul să se grăbească cu despărţirea, să se gândească mai întâi la copii, la tot ce a fost frumos între ei. Nu a reuşit. Ea a pus piciorul în prag şi, peste o lună după ce chiriaşii au eliberat apartamentul, s-a mutat cu copiii acolo.

Când m-am întâlnit cu Silvia, mi-a spus: „Ştiţi, nu-ţi ajunge o viaţă ca să cunoşti un om. Acum am înţeles că nu suntem compatibili. Avem un mod diferit de a privi viaţa. Atunci când ne-am cunoscut, îmi era foarte greu şi nu am avut timp să ne gândim dacă suntem potriviţi unul pentru celălalt”. Am întrebat-o dacă nu cumva a înşelat-o Silviu. Mi-a zis că nu. „Dar poate altul a venit acum să-ţi aplice un pansament sufletesc de care ai nevoie?”, am mai întrebat.

„Nu! Nici vorbă. Din experienţele prietenelor mele, pot să vă spun că aproape toţi bărbaţii sunt infideli, mincinoşi. Am nevoie, pur şi simplu, să fiu singură, să mă analizez. Poate nu ştiu să mă iert şi să iert, să mă accept şi să accept, să învăţ să uit ce trebuie uitat”. Am sfătuit-o să meargă la un psiholog, zicându-i: „Dragă Silvia, câte femei visează la un bărbat ca Silviu… Rău cu rău, dar mai rău fără de rău. Ia aminte: Altele nici asta nu au!”.

The following two tabs change content below.