Omul care a învins moartea

DESTIN // Condamnat la moarte în România şi deportat de două ori de sovietici în Siberia, Dumitru Ciobanu, în vârstă de 89 de ani, priveşte cu încredere în viitor

Viaţa lui Dumitru Ciobanu, în vârstă de 89 de ani, a fost una excepţională: la vârsta de 19 ani este deportat de către autorităţile sovietice, în noaptea de 13 iunie 1941, împreună cu părinţii, fraţii şi surorile în lagărul Ivdel, regiunea Sverdlovsk. Acolo este înrolat în Armata Sovietică şi expediat în spatele frontului, în România, unde este prins, judecat şi condamnat la moarte. Îşi salvează viaţa prin evadare, dar sovieticii îl condamnă la zece ani de închisoare şi cinci ani de exil.
„După patru clase primare absolvite în satul Ciuciuleni, raionul Hânceşti, am făcut opt clase la Seminarul Teologic din Chişinău, unde am studiat circa douăzeci şi cinci de obiecte dintre care cinci limbi: româna, germana şi franceza în clasa întâi, latina în clasa a doua, greaca în clasa a treia. Locuiam la internat. Totul era foarte sever. Aveam profesori de elită. Am fost un elev exemplar, şi nu numai eu, dar aşa erau condiţiile, trebuia să învăţăm şi să cunoaştem totul”, îşi aminteşte adolescenţa Dumitru Ciobanu. A absolvit Seminarul Teologic în 1940, fiind cel mai mare din cei cinci copii ai lui Ion şi Maria Ciobanu, după el venind Elena, Vladimir, Petru şi Alexandra.
„Era o vară frumoasă în iunie 1940. Familia noastră era grămăjoară. Eu m-am întors de la Chişinău, unde învăţasem la Seminarul Teologic, pe care tocmai îl absolvisem. Aveam 19 ani. Toată familia era sănătoasă şi ne ocupam de treburile noastre. La ţară nu erau aparate de radio, televiziunea nu apăruse încă şi ştirile se transmiteau din auzite”, scrie autorul în cartea de memorii intitulată „Calvarul”, lansată ieri la Chişinău. „Atunci am aflat de la nişte evrei din sat că tancurile ruseşti au intrat în Chişinău. Mulţi au reuşit să se refugieze peste Prut. Tatăl meu era primar al comunei Ciuciuleni şi reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc din România”, îşi deapănă amintirile Dumitru Ciobanu.
Deportarea
Familia lui Dumitru Ciobanu a fost deportată în zorii zilei de 13 iunie 1941 împreună cu alte 12 familii din Ciuciuleni. „Închişi  într-un vagon pentru vite, îngânduraţi, înfometaţi şi sufocaţi de căldură, ne-am aşezat fiecare pe bagajele familiei sale. Într-o mizerie şi sărăcie lucie, muncind din zori şi până-n noapte departe de casă în regiunea Kzîl-Orda, apoi în satul Şved, raionul Krasnoiarski, kolhozul „Novîi Puti”, toţi eram cu gândul la locurile natale”, scrie autorul. Acolo, la vârsta de 21 de ani, Dumitru Ciobanu a fost mobilizat în rândurile Armatei Sovietice. De la centrul de recrutare, împreună cu alţii, a fost transportat la Stalingrad unde, în câteva zile, a început bombardarea oraşului de către nemţi.
Misiunea de spionaj

Chemat la comandamentul unităţii şi având o discuţie cu un ofiţer superior, care a aflat că vorbeşte limba germană şi limba română, a fost transferat la o altă unitate cu misiuni speciale. Imediat, a fost trimis într-o misiune de spionaj în România la sfârşitul anului 1943. „Noaptea, nu puteam închide ochii, mă gândeam în ce situaţie teribilă m-am pomenit eu… sunt silit de regimul criminal să-mi trădez adevărata Patrie”, scrie autorul. Capturat de autorităţile române, a fost judecat, iar verdictul Curţii Marţiale a fost: „condamnat la moarte pentru trădare de patrie”.
Fiind încarcerat în închisoarea de la Galaţi, a scăpat cu viaţă datorită faptului că ruşii au bombardat oraşul. Clădirea închisorii fiind distrusă, deţinuţii au evadat. La 24 august 1944, trupele ruseşti au ocupat oraşul Galaţi. „Noi, cei fugiţi din închisoare, am ieşit din vii, unde ne ascundeam, şi ne-am prezentat în faţa unui comandant rus. Am fost judecat şi, fără multă explicaţie, mi s-a citit verdictul: „trădare de ţară” – de data asta a celei sovietice, şi am fost condamnat la zece ani de detenţie, urmată de cinci ani de exil fără dreptul de a părăsi localitatea respectivă”, spune Dumitru Ciobanu.
„M-am salvat prin credinţă”

„Au urmat ani grei de foame, frig şi chin. Am fost eliberat din detenţie pe 14 mai 1954 şi, după 12 ani, mi-am revăzut familia în oraşul Saratov. La începutul anului 1956, am revenit pe meleagurile natale – din nou chin: nu ni s-a permis să locuim în satul natal, nu ni s-au înapoiat bunurile confiscate, cu mult greu ne-am angajat la serviciu”, îşi aduce aminte Dumitru Ciobanu. Aceste amintiri din cartea ”Calvarul” Dumitru Ciobanu le-a aşternut pe hârtie acum trei ani, timp de două săptămâni, la îndemnul nepoţilor, Dumitru şi Nicolae Ciobanu.
„Sunt foarte mulţumit de apariţia acestei cărţi, pentru că toţi nepoţii mei au citit memoriile mele şi ştiu prin ce chinuri am trecut. Cred că lucrarea îi formează pe ei ca oameni”, a declarat pentru JURNAL Dumitru Ciobanu. „Credinţa este cel mai sfânt lucru pentru mine”, mărturiseşte acesta.
În lagăr era constructor amator, fără carte, dar, la revenirea în Moldova, a făcut studii la o şcoală serală, apoi s-a angajat în calitate de constructor şi a lucrat şef de şantier 30 de ani, participând la construcţia unei bune părţi a sectorului Râşcani din capitală. S-a căsătorit la revenirea în republică, la 35 de ani. Are două fiice şi doi nepoţi.
„Este o istorie pe care o cunoaştem foarte bine şi are o repercusiune profundă asupra noastră – încercările prin care au trecut buneii şi părinţii noştri, dar mai ales cum s-a procedat faţă de ei. Mai rău este faptul că ei au trăit toată viaţa fără să li se facă dreptate. Oricum, până la urmă, nu au fost înfrânţi. Ei au trăit, au continuat să muncească mereu şi să tindă spre ceva curat, indiferent de urgiile la care au fost supuşi”, a declarat pentru JURNAL nepotul lui Dumitru Ciobanu, Nicolae Ciobanu, director general al firmei „Anturaj”. „Dorim ca povestea acestei vieţi să ajungă la generaţiile care nu prea au auzit istoriile trăite de multe familii de basarabeni”, a conchis nepotul, mândru de înaintaşul său.