Omul care a aşezat frumos timpul pe faţa lui

valentin revenco.foto de nina neculce„Se făcea că o femeie a venit la ea şi i-a dat doi porumbei, zicându-i: ‘Aceşti hulubaşi vin să-ţi aducă vestea că o să ai gemeni’”

Nu mai fusesem de mult la Cureşniţa Veche, sat de mazili şi răzeşi cu rădăcini adânci în istorie. După zece ani, am găsit frumosul sat din lunca Nistrului fără şcoală, în sat aproape că nu se mai nasc copii. Cei opt elevi merg la şcoala din satul vecin. Am găsit vechea aşezare şi mai îmbătrânită, şi mai uitată de lume.

Poveste de pace şi iubire trăită cu două soţii

Moş Valentin Revenco, care a rotunjit pe 3 mai 90 de ani, nu se consideră un neputincios şi nici nu se plânge de zile grele. Este omul care a ştiut să aşeze frumos timpul pe faţa lui. Îşi trăieşte viaţa cu bucurie în căsuţa lui modestă îmbrăcată în verdeaţă, cuibuşor de lucruri frumoase ţesute timp de 57 de ani cu două neveste. Lalelele ce îi împodobesc grădina au rămas ca semn al statorniciei în dragostea ce le-a purtat-o. A vieţuit cu prima 27 de ani şi au dat viaţă la trei copii. Au trăit o poveste de pace şi iubire scufundată în nebunia tinereţei. Frumoasa lui Ancuţă s-a stins la numai 45 de ani. Anii trăiţi împreună cu ea i-au lăsat o mare de amintiri frumoase.

Cu cea de-a doua nevastă, Lidia, s-a bucurat de răsăritul soarelui 30 de ani. N-au avut copii. Şi pe aceasta a acoperit-o cu sentimente la fel de pure ca şi pe cea dintâi.

De trei ani, de când a rămas singur, se mângâie cu pasiunile sale: lectura, grădinăritul şi discuţiile cu oamenii din sat. Citeşte fără ochelari romane istorice, ziare şi cărţi religioase. Are grijă de grădină, unde cresc de toate. Are nevoie ca de aer de ieşirea lui în fiecare zi la magazin. Îmbrăcat curăţel, elegant, bătrânelul care a muncit o viaţă contabil-şef în gospodăria agricolă râde cu oamenii, le povesteşte tot felul de întâmplări, îi povăţuieşte. Pentru plăcerea sufletului, cântă duminica în corul bisericesc.

Ciudata poveste a celor doi fraţi

Moş Valentin deapănă frumos povestea vieţii sale din pruncie până în zilele de astăzi. S-a născut la Cureşniţa din părinţii Matei şi Eugenia Revenco, ţărani care au iubit pământul şi s-au bucurat de lungimea zilelor. Tatăl său a trăit 97 de ani, iar maică-sa, 85, au dat viaţă la cinci copii. Valentin a fost marcat pentru toată viaţa de moartea fratelui şi a surorii mai mari.

Este ciudată povestea lor. Mama lor, înainte de a-i naşte, a avut un vis. Se făcea că o femeie a venit la ea şi i-a dat doi porumbei, zicându-i: „Aceşti hulubaşi vin să-ţi aducă vestea că o să ai gemeni”. N-a avut gemeni. Copiii lor s-au născut pe rând, mai întâi, băiatul şi apoi fata. Frăţiorul şi surioara creşteau mândri şi frumoşi. Când învăţau deja la şcoală, într-o noapte, mama a văzut-o din nou pe femeia ceea în vis. Îi cerea cu insistenţă porumbeii înapoi. S-a luptat cu ea, s-a certat, nu voia să îi dea nici în ruptul capului. Până la urmă, femeia a învins, i-a luat porumbeii. Ea s-a trezit transpirată, nu putea să înţeleagă ce ar însemna acest vis. Anii treceau, ea uitase visul. Copiii aveau reuşită la carte şi au mers să-şi continue studiile la Şcoala normală din Soroca. Băiatul era în ultimul an de studii, avea 18 ani. Într-o zi de iarnă cu gheţuş, a alunecat şi a căzut, lovindu-se mortal la tâmplă. După un an, în ziua în care a împlinit 18 ani, a decedat şi fata de pneumonie. Atunci, mama şi-a amintit de visul de demult şi inima i s-a strâns de emoţie. Moartea lor a fost o prăbuşire pentru întreaga familie, o imensă durere pe lângă alte dureri pe care i le-au dat viaţa.

Muncă la ocnă din 1944 până în 1947

Deprinşi cu munca de mici, cei trei fraţi rămaşi în viaţă mergeau cu părinţii la toate muncile câmpului, aveau grijă de animale. Lui Valentin, când era mic, îi plăcea să meargă cu oile şi vaca la păscut. Când s-a făcut mai mare, îi plăcea perioada strânsului grâului. Cosea alături de taică-său, treiera, bătea spicele cu îmblăciul. Şi toate ar fi mers într-o frumoasă armonie dacă n-ar fi venit războiul care a stricat rânduiala lucrurilor.

Sfârşitul războiului, care era aproape, a fost cu lacrimi pentru întreaga familie. Valentin a fost înrolat în 1944 şi dus cu mai mulţi flăcăi din sat tocmai la Murmansk. La 9 mai 1945, războiul s-a încheiat, bărbaţii se întorceau de pe front acasă. „Pace!”, strigau toţi cu speranţă şi bucurie. Veneau cei scăpaţi de moarte osteniţi, slăbiţi, unii fără o mână, alţii fără un picior. Se întorceau şi flăcăii de pe front acasă, dar de la Valentin nicio veste. Munceau zi şi noapte la descărcat şi încărcat vagoane, nu aveau timp să scrie. „Poate e rănit, poate e flămând, poate s-au pierdut scrisorile pe drum”, zicea mama cu lacrimi în ochi şi seară, şi dimineaţă, întrebându-se: „Cum se poate? Războiul s-a terminat, iar cei mai frumoşi flăcăi din sat nu se mai întorc”.

Şi satul răsuna de plânsul mamelor care şi-au petrecut feciorii la armată în 1944. Moş Valentin povesteşte: „Pe unii dintre cei mobilizaţi i-au dus pe front, iar pe alţii, la Murmansk, unde am nimerit şi eu. Acolo era un port mare. Eu făceam parte din Batalionul 294 Puşcaşi, rebotezat în batalion de muncă. Am muncit până peste puterile noastre din 1944 până în 1947.

Se muncea ca la ocnă. Nu vedeam soarele, era noapte şi noapte. Timp de trei ani şi jumătate, cât am stat acolo, devenisem de nerecunoscut. Eram mai slab, mai înalt. Când m-am întors în sat în haine ostăşeşti, cu rucsacul în spate, consătenii nu mă recunoşteau. Am ajuns acasă. Mama era la Nistru, la ghilit pânzele. Am alergat într-un suflet aşa cum eram echipat s-o îmbrăţişez. Însă mi-a venit să fac o glumă. M-am apropiat şi i-am zis: ‘Bună ziua, mătuşă! Mai ghileşti oleacă? Am o rugăminte. M-ai primi să înnoptez în casa matale? Acuşi înnoptează şi până la Drochia mai este multişor. Sunt tare obosit de pe drum şi aş vrea să mă odihnesc puţin’.

Mama s-a uitat la mine cu blândeţe şi a zis: ‘Te-oi primi, drumeţule, te-oi primi. Cum să nu te primesc, poate, pe undeva, şi Valentin al meu caută un loc de înnoptat sărmanul’. Am izbucnit în plâns şi am strigat: „Mamă, nu mă recunoşti? Sânt eu, Valentin!”. Mama a rămas fără glas, mă privea încremenită. Am îmbrăţişat-o, am sărutat-o. A început să plângă aşa de tare că n-o puteam opri.

A căzut sărmana la picioarele mele, n-o puteam ridica. Îmi părea rău de gluma pe care o făcusem. Putea să-i sară inima din piept de emoţie, putea să moară. Mă condamnam. Nu ştiam ce să fac în acele clipe, mă pierdusem cu totul. Abia când mama s-a ridicat şi m-a îmbrăţişat, acoperindu-mă cu sărutări, mi-am revenit”.

The following two tabs change content below.