Omul care a aşezat frumos timpul pe faţa lui (II)

„O bătrână, care merge în cârje vine şi îl roagă să-i taie unghiile de la picioare, că nu se poate apleca să şi le taie singură. Alta îl roagă să-i ajute să scoată o căldare de apă, a treia vine să-i scoată un spin din deget”

Peste Cureşniţa Veche, sat cu oameni blânzi, răbdători şi miloşi, a venit cumplitul an al foametei. Întors la vatră, Valentin Revenco se întreba: „Cum s-a putut întâmpla asemenea grozăvie? Să strângi tot de prin podurile oamenilor şi să-i laşi să moară de foame!”. Acea foamete organizată a secerat mai multe vieţi din sat decât războiul. Şi părinţii lui au fost nevoiţi să ducă în Ucraina covoare şi alte lucruri scumpe în schimbul unui sac de cartofi sau de grăunţe.

Flămânzi şi epuizaţi, oamenii satului, fost răzeşi, nu se mai împotriveau, se dădeau de bună voie în colhoz cu pluguri, cai, căruţe, cu tot ce le mai rămăsese după ce înfruntase războiul şi foametea. Valentin era tânăr, sănătos, vrednic şi cu carte. Avea şapte clase şi a fost chemat să lucreze casier în colhoz. După câteva luni, preşedintele l-a numit ajutor de contabil, apoi l-a trimis pe o jumătate de an la cursuri.

Satul începea o nouă viaţă, iar Valentin – cariera de contabil. Se ducea mândru la bancă la raion cu „bricica” preşedintelui. Pe atunci, trăsura ţinea locul Skodei. După şase luni de cursuri, în 1950, a fost numit contabil-şef, funcţie ce a deţinut-o până la ieşirea la pensie. S-a îndrăgostit de prima lui soţie la 28 de ani. Era primăvară şi Anca mergea la câmp într-o căruţă alături de alte fetişcane. Se trăgea dintr-o familie cu mulţi copii şi era foarte frumoasă. I-a căzut cu tronc la inimă de cum a văzut-o şi aşa a început o poveste romantică dintre o fată de 18 ani şi un băiat cu zece ani mai mare decât ea, care, peste câteva luni, s-au căsătorit. Au făcut casă de piatră, cum vă spuneam în prima parte a acestei poveşti de viaţă, şi au adus pe lume trei copii – două fete şi un băiat. Toţi trei au făcut studii superioare, dar niciunul n-a rămas în sat. Iar fiul chiar a plecat din ţară, s-a stabilit în Portugalia.

IMG_9200Obsesia pentru cifre nu l-a părăsit

Om de acţiune, însufleţit de lumea cifrelor, Valentin Revenco a făcut o frumoasă carieră de contabil-şef pe deplin meritată. A lucrat cu cinci preşedinţi de gospodărie şi cu toţi a găsit limbă comună. A ieşit la pensie cu o singură înscriere în cărticica de muncă. S-a menţinut în funcţie, chiar dacă n-a vrut să se facă comunist, aşa cum i s-a cerut în anii regimului sovietic.

În cazul lui a învins profesionalismul şi calităţile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Fiica mai mare, Minodora, care este director-adjunct la Liceul „Vasile Alexandri” din Chişinău, spune că tatăl său n-a avut duşmani, a fost şi este respectat de tot satul, a trăit şi trăieşte bine cu fiecare om din sat. Îi place să-i felicite în versuri la sărbători. De Sf. Ion, scrie felicitări în versuri tuturor Ionii din sat, de Sfânta Maria, le felicită pe toate Mariile. La 8 Martie, le felicită pe toate femeile din sat.

Un lucru amuzant: şi la această vârstă onorabilă obsesia pentru cifre nu-l părăseşte. La el, totul este numărat, totul e calculat: firele de usturoi, florile, cuiburile de cartofi, tufele de căpşuni, strugurii de pe tufa de viţă-de-vie etc. Nu stropeşte cartofii cu chimicale. Atunci când apar gândacii de colorado, îi strânge şi îi numără şi pe ăştia…

Mai grav decât după un bombardament de război

Oriunde s-ar afla, emană lumină şi bunătate. Pentru oricine are un cuvânt bun de spus. Oricine îi intră în ogradă sau în casă nu pleacă până nu este servit cu ceva. Şi pentru că în sat au rămas mai mult bătrânii, îi ajută cu ce poate. Frumos şi trist. O bătrână, care merge în cârje vine şi îl roagă să-i taie unghiile de la picioare, că nu se poate apleca să şi le taie singură. Alta îl roagă să-i ajute să scoată o căldare de apă, a treia vine să-i scoată un spin din deget. Şi nea Valentin, care a rotunjit luna asta 90 de ani, le intră în voie. Trăieşte o viaţă plină şi generoasă şi nu uită să-i mulţumească Domnului pentru acest dar: „Tare am fost bucuros de viaţă şi lucru. Şi acum mi-i dragă viaţa şi lucrul. Îi mulţumesc Domnului că trăiesc pe pământ. Aş vrea să mai trăiesc încă o viaţă şi tot aşa. Am copii buni şi lumea care mă înconjoară e bună. Fetele îmi telefonează şi seara, şi dimineaţa. Minuţa, aşa o dezmierd pe Minodora, îmi spune prima bună dimineaţa şi mă întreabă cum am dormit, ce-o să mănânc în ziua aceea, dacă nu mă doare nimic.

Şi Galiuţa, directoare de şcoală în Transnistria, tot mă sună, numai că ea răzbate mai greu. Nu are acoperire. Trebuie să alerge la pod ca să poată face legătura cu mine. Cred în Dumnezeu, citesc rugăciuni şi seara, şi dimineaţa pentru sănătatea copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, pentru sănătatea mea şi pentru sănătatea oamenilor din sat. Am două idei fixe.

În locul morilor de pe Nistru, care au fost mândria satului, să se construiască o staţie electrică pentru sat, să nu plătim atât de scump pentru un kilowatt. Şi mai am un vis – să învăţ italiana ca să pot comunica cu strănepoata mea, care locuieşte acolo, şi să văd reparate drumurile din sat. Cum dă noroiul, nu mă mai pot duce la biserică. Mi-e teamă să nu cad în vreo băltoacă. Dacă ar fi drumuri, condiţii de trai, tinerii poate că nu ar pleca din sat. Nu vedeţi că satul moare? Ceea ce este astăzi la Cureşniţa Veche e mai trist decât după un bombardament de război.

Bombardamentul pare normal într-un război. Dar ce este astăzi în satul nostru e mult mai grav. Bătrânii au devenit neputincioşi, iar puţinii tineri care au mai rămas se întrec cu paharul, degradează”.

Să faci până la capăt tot binele pe care îl poţi face

Aşadar, la 90 de ani, nea Valentin Revenco nu se simte bătrân şi nici singur, chiar dacă locuieşte de unul singur în căsuţa lui modestă scufundată în verdeaţă. Îşi poartă splendid vârsta. E plin de vise şi continuă să culeagă din viaţă bucuriile, frumosul. Frumoasă ca o zi de mai i-a fost ziua de naştere în acest an. Copiii şi nepoţii au hotărât să-i facă o sărbătoare de neuitat.

Au împodobit ograda cu baloane şi steguleţe, cu covoare şi prosoape moldoveneşti şi au întins o masă cu de toate la care s-au adunat rudele şi aproape tot satul. Şi viaţa, şi dragostea, şi mulţimea de buchete de flori se reflectă în ochii albaştri ai omagiatului, ochi strălucitori şi curaţi ca de copil.

Printre cuvintele de mulţumire, nea Valentin i-a îndemnat pe cei adunaţi să-şi respecte cuvântul dat, să nu se încarce de venin, dar să se grăbească să facă până la capăt tot binele pe care îl pot face.

The following two tabs change content below.