Om bun, fără noroc

BLESTEM // „De ce te-ai născut fără noroc, dragul mamei? Oare nu laptele supt de la ţigancă a fost de vină?”

Mihai a văzut lumina zilei la sfârşitul lui ianuarie 1971 în maternitatea unui sat renumit din nordul Moldovei. Tot atunci şi tot acolo o ţigancă a născut o fetiţă. La prima alăptare, micuţul a fost dat la sânul mamei care l-a purtat în pântec, iar a doua zi s-a întâmplat un lucru de neînchipuit. În locul lui Mihăieş, asistenta superioară i-a adus fetiţa ţigăncii. Femeia a crezut la început că  e o confuzie şi a rugat asistenta să-i aducă băieţelul. Dar spre uimirea ei, aceasta s-a răstit: „Ce, ai băut gaz, Mario?! Despre ce băieţel vorbeşti? Ce, nu-ţi mai recunoşti odrasla? Ia şi hrăneşte copilul şi nu căuta pe naiba!”.

Au vrut să-i schimbe copilul

Văzând că gluma se îngroaşă, femeia s-a pus pe plâns, refuzând să alapteze copilul străin. Mihăieş însă a supt lapte de la ţigancă. Noaptea, când toată lumea dormea, Maria s-a furişat în camera unde dormeau nou-născuţii, şi-a recunoscut fiul şi l-a luat în salon. Pe vremea aceea, la maternitate, pruncii proaspăt veniţi pe lume erau separaţi de mame. Maria a încălcat regula.

Primul lucru pe care l-a făcut cum s-a văzut cu Mihăieş în patul său a fost ruperea în bucăţele a ecusonului cu alt nume, prins de scutec. Spre bucuria ei, bandajul de la mânuţă cu numele adevărat nu fusese schimbat. În noaptea următoare, în timp ce dormea cu micuţul lângă ea, asistenta a încercat din nou să-i ia copilul, dar n-a reuşit.

Astfel, biata femeie nu a mai aşteptat să treacă şapte zile – termen obligatoriu de şedere în maternitate după naştere – şi chiar a doua zi, după ce i-a povestit soţului despre cele întâmplate, acesta a luat-o acasă, la Niorcani, pe motocicletă, cale de vreo 20 km.

Afară era un ger cumplit. Însă, înveliţi bine, nici mama şi nici copilul n-au avut de suferit. La început, erau gata să anunţe poliţia despre tentativa de schimbare a copilului dar, până la urmă, şi-au zis: „La ce ne trebuie zarvă? Dumnezeu e mare şi le vede pe toate”. S-au făcut morţi în popuşoi şi cei de la maternitate, lăsându-i să-şi crească copilul în pace ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Bunelul, primul învăţător

A avut o copilărie fericită. Cu jucării şi multe bomboane, căci părinţii lucrau la magazin. Fiind mezinul, era mai răsfăţat decât fratele şi sora mai mare. I se oferea mai mult timp pentru joacă. Clipele cele mai duioase însă le-a trăit alături de bunelul care nu stătea locului o clipă. Bunelul era meşter la toate şi lui Mihai îi plăcea să meşterească împreună cu el scăunaşe, mese, jucării.

În copilărie, fiecare zi din viaţa lui era legată de bunelul.

Acesta îl lua adesea de mână şi îl ducea peste tot: la pădure, la biserică, pe la vechii lemnari din sat. Pe lângă îndeletnicirile pur bărbăteşti, Mihai a deprins de la bunelul să ţese şi să coase. La îndemnul bunelului, când s-a întors din armată, a mers să mai  înveţe tâmplărie la şcoala de meserii din Ocniţa.

Povestea de dragoste

Era vremea perestroicăi. În vechiul oraş de pe Nistru cooperativele creşteau ca ciupercile după ploaie. Mihai, auzind că se câştigă bine şi având o îndemânare de invidiat la cusut, a venit în Soroca şi s-a angajat la o cooperativă. Aici îl aştepta dorul şi dragostea – o fată simplă, cu zece clase.

Au avut o poveste de iubire plină de fiori. Nunta a fost frumoasă. Erau fericiţi. Vorbeau însufleţiţi despre viaţa ce-i aştepta înainte. Îşi doreau o casă luminoasă cu mulţi copii la masă. Au avut şi una, şi alta. La început, au locuit în casa părinţilor în Niorcani, apoi o mătuşă din Transnistria le-a dăruit o casă mare cu mult pământ în jurul ei.

Din marea lor dragoste s-au născut trei copii – doi băieţi şi o fată.  Erau atât de fericiţi încât Mihai se temea să nu li se întâmple ceva neprevăzut.

Altul îi ia locul

Ştiţi că este o vorbă, de ce te temi, de aceea nu scapi. Într-o vară, draga lui soţie, pricepută în domeniul construcţiilor, a hotărât să plece la Chişinău pentru un câştig mai bun, lăsându-l pe Mihai acasă cu copiii. Acolo l-a întâlnit pe un prieten din adolescenţă şi şi-a dat seama că acesta o iubeşte cel mai mult. Femeia s-a simţit în largul ei, din nou ea însăşi, adevărată şi liberă, cum nu mai fusese de mult. S-a dat în dragoste cu bărbatul care o sorbea din priviri, iar în toamnă i-a cerut soţului divorţul, rugându-l să plece din casă.

„Iată şi neprevăzutul de care m-am temut”, a oftat Mihai şi a plecat la părinţi. A suferit mult, îl gâtuia indignarea. Nu putea rosti un cuvânt. Se învârtea prin casa părinţilor fără rost, ca un om care are multe adunate în sufletul lui. Plângea încontinuu.

Se închidea în el durerea, regretul, după cea care l-a părăsit, dragostea pentru ea şi copii. Într-un timp, erau atât de necăjiţi ochii lui, încât nu mai puteau plânge. Numai vacanţele copiilor aprindeau în ei bucuria. Atunci, copiii mergeau să mai stea cu tata şi acele clipe i se păreau picurate de veşnicie.

În oraşul celor mai frumoase amintiri

Copiii erau sensul vieţii lui, pentru ei trăia şi muncea.

În vara lui 2009 a plecat, pentru ei, în oraşul care i-a legănat dragostea. Trebuia să acopere o casă şi să finiseze nişte reparaţii în interior ca să le facă copiilor bani de cheltuială pentru şcoală. Când să iasă din ogradă, şi-a îmbrăţişat părinţii, apoi s-a aşezat pe un trunchi din faţa porţii, a scos o ţigară şi privea mâhnit în jur.

„De ce eşti aşa de trist, dragul mamei?”, l-a întrebat bătrâna. „Ştii, mamă, aşa nu m-aş duce la Soroca.” „Apoi, nu te duce.

Ce, n-ai ce mânca? Rămâi acasă.” „Nu, mamă. Vine şcoala, copiii trebuie îmbrăcaţi, încălţaţi. Mă duc.”

Cum a ajuns la Soroca, le-a telefonat părinţilor, îi suna în fiecare zi şi se interesa de sănătatea lor. Însă, de la un timp, telefonul lui a muţit. Îngrijorată, mama şi-a alertat fiica care locuieşte în Soroca.

Moarte învăluită în mister

Raisa, sora lui Mihai, povesteşte: „Când m-a sunat mama, am simţit o împunsătură drept în inimă. Scurtă, dar dureroasă. Nu ştiam ce să cred, căci nici pe la mine nu mai trecuse fratele de mult. I-am format imediat numărul de mobil – tăcere.

Îmi veneau în minte tot felul de gânduri. Ce să fac? Încotro s-o apuc? Nu ştiam adresa unde muncea. Şi cum stăteam aşa pierdută, cineva a bătut la uşă.

Era soţia unui pescar care mi-a adus un pachet cu pantalonii, cămaşa şi buletinul lui Mihai. Mi-a spus că au fost găsite pe malul Nistrului, între nişte pietre, în zona „Lumânării Recunoştinţei”. Simţeam că mă înnăbuş. Am alergat mai întâi la televiziune şi am făcut un anunţ, apoi la poliţie.

Poliţistul a luat buletinul, s-a uitat în calculator. În aceste  fracţiuni de secundă, o nelinişte groaznică a trecut prin mine. Dacă lui Mihai i s-a întâmplat ceva rău?… Încercam să alung gândul cu toată forţa când poliţistul s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Doamnă, aveţi un cadavru”.

„De ce te-ai născut fără noroc, dragul mamei?”

De fapt, acel cadavru era deja îngropat. Am fost informată că Mihai a fost găsit desfigurat în apele Nistrului în preajma zonei de odihnă „Volna” şi că a fost înmormântat în cimitirul din partea din deal a oraşului. Curios. M-am întrebat: «Cum să îngropi un om fără să-i cauţi identitatea, fără să identifici cauza morţii?». Eram gata să atac cazul în judecată.

Dar după ce preotul ne-a spus că nu trebuie să-l dezgropăm, că-i facem mai rău, am lăsat totul în voia Domnului, făcându-i, după obicei, toată rânduiala creştină. Peste o jumătate de an, o femeie din sat ne-a povestit că, fiind în preajma autogării, a văzut cum  doi tipi îl băteau fără milă pe Mihai, târându-l pe chei.

E aşa sau nu, unul Dumnezeu ştie. Mamei însă nu i se mai usucă ochii şi se întreabă mereu: „De ce te-ai născut fără noroc, dragul mamei? Oare nu laptele supt de la ţigancă a fost de vină?”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce