Ofensivă pe flancul stâng

Mircea V. Ciobanu

Igor Dodon şi-a felicitat colegii de partid din România (şi, strigător la cer, absolut ne-con-sti-tu-ţi-o-nal!, pe „preşedintele” separatiştilor transnistreni!). Mai rămâne de văzut posibila colaborare cu social-democraţii de la Bucureşti (care sunt mai curând apropiaţii democraţilor de la Chişinău, Vlad Plahotniuc a fost aici solidar cu Dodon: „Mă bucur pentru succesul electoral al prietenilor şi partenerilor noştri politici din România”). Dar bucuria socialistului de Sadova e justificată. Pe de o parte, ascensiunea stângii în Balcani este evidentă: Grecia, Bulgaria, R. Moldova, acum şi România. Este şi vina Europei, dacă ne gândim că Moscova a fost jucător activ în acest context, a mizat pe aceste „schimbări”, urmărind îndeaproape procesul şi implicându-se unde a putut (Portalul – rusesc! – Sputnik.md a urmărit alegerile din România, pas cu pas, cu aceleaşi emoţii şi atenţie cu care comenta… „prezidenţialele” din Transnistria!).

Pe de altă parte, nimic nou sub soarele Balcanilor. PSD (cu toate denumirile anterioare: FSN, FDSN, PDSR – iar Le Monde îl declară direct „moştenitor” al vechiului Partid Comunist) a dominat piaţa politică din România, constată jurnaliştii francezi, şi a câştigat – cel puţin relativ – toate alegerile de la 1989 încoace. În principiu, acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Chişinău: de la Independenţă, s-au succedat la putere tot partide de stânga: Clubul „Viaţa satului” din primul parlament democratic ales; Partidul Democrat Agrar; Partidul Comuniştilor. Chiar şi atunci când un partid de stânga (PD) a format o majoritate parlamentară cu partidele convenţional numite de dreapta, cele mai multe voturi (ca partid aparte) le-au luat comuniştii, apoi socialiştii. Nici preşedinţii moldoveni nu au fost altfel: Snegur, Lucinschi, Voronin (toţi veniţi din nomenclatura comunistă sovietică). Incolorul (politic) Timofti a fost o excepţie.

Trebuie să ne resemnăm după asta? Nicidecum! România a avut totuşi trei preşedinţi ne-pesedişti. Noi, dacă nu ar fi fost jocurile de culise ale democraţilor, am fi putut să avem un preşedinte proeuropean (stricto sensu, şi Timofti a fost proeuropean/ pro-român). Or, asta înseamnă că lucrurile pot fi reparate. Sunt mai multe explicaţii de ce lumea a preferat candidaţi eurosceptici sau antieuropeni. UE nu dă semne de fermitate. S-a lăsat şantajată de Tsipras şi de Putin. A abandonat proiectele estice, lăsându-le în grija Kremlinului. S-a bâlbâit în privinţa perspectivelor pentru Est. Să fie de mirare că sperietorile cu care a câştigat stânga au fost aceleaşi în România ca şi Moldova: Bruxelles, „străinii” care ne invadează, Soros ş.a.m.d.?

Ce ar fi de învăţat? Pentru a câştiga, e nevoie de sprijinul real al tuturor adepţilor, fie din ţară, fie din străinătate. Nu te poţi limita la reţelele de socializare, ziare, TV, bloguri; trebuie să mergi în teritoriu. Există oameni care privesc doar un fel de televiziune (cel mai adesea – rusească), care le otrăveşte metodic sufletul. UE a tras deja alarma în privinţa nocivităţii mediilor ruseşti, dar încă nu a găsit cum să contracareze fenomenul.

Revolta maselor nemulţumite de acţiunile guvernanţilor, oricât de cumplită, încă nu înseamnă prea mult, în punctaj electoral. În România lumea s-a revoltat pe corupţi şi a explodat după tragedia de la „Colectiv”. Dar la un an de la tragicul eveniment, a votat „penalii” (cuvântul e din argoul ziaristic românesc). Or, asta înseamnă că revolta poporului pe adversarul tău politic încă nu îţi asigură succesul. S-ar putea ca poporul să te creadă, dar să nu aibă suficiente motive să te voteze pe tine.

Un candidat care vrea să acceadă în viitorul parlament trebuie să convingă prin ceea ce va face. Se numeşte „program”, în limbajul de lemn al politicii, dar nu e de neglijat. Nu e vorba de puncte de program, în care fiecare partid descrie propria versiune a viitorului luminos pentru poporul pe care vrea să-l conducă. E vorba de foaia de parcurs, de anumiţi paşi pe care îi propui, de oamenii pe care îi implici, de acoperirea unui orizont de aşteptare.

Construirea discursului şi construcţia partinică trebuie să fie în toi. Retragerea (tactică?) a lui Marian Lupu a şi dat startul schimbărilor şi pregătirilor de alegeri.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)