ObservaTOR: Dedublare independentă

L-am auzit pe Marian Lupu spunând la PRO TV că vorbeşte două limbi concomitent: româna, din punct de vedere ştiinţific, şi moldoveneasca, din punct de vedere politic. Ca să justifice această dedublare, explicabilă ieri, când KGB-ul îţi punea pistolul în coaste să spui „moldovenească”, dar nenormală azi, când SIS-ul nu ar trebui să aibă treabă cu lingvistica, dl Lupu a făcut trimitere la… Petru Bogatu, care, într-o emisiune la Jurnal TV, ar fi adus drept exemplu de dualitate glotonimică acceptată la nivel oficial cazul Spaniei, unde spaniola şi castiliana sunt sinonime. La prima vedere, ar exista o similitudine, dar există şi o diferenţă esenţială: spre deosebire de castiliană, în graiul moldovenesc nu se scrie de pe vremea lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce. Limba moldovenească literară pur şi simplu nu există, deoarece graiul moldovenesc s-a „topit” în limba română până la apariţia RM. Chiar şi după ce am fost rupţi de la Moldova în 1812, noi, basarabenii, ne-am aflat, din punct de vedere lingvistic, în spaţiul limbii române literare. Drept mărturie îi avem pe Donici, Stamati, Hâjdeu, Hasdeu, Stamati-Ciurea, Mateevici etc. Dar nu numai. Într-un raport al unui agent rus din Basarabia către superiorii săi, trimis la 7 noiembrie 1909, se spunea că „limba română este mai răspândită în Basarabia decât rusa. Limba română este limba tranzacţiilor de vânzare şi cumpărare pentru majoritatea locuitorilor din gubernie. Iată de ce, deşi hotarele politice ale României se opresc la Prut, hotarele influenţei ei culturale se întind până la Nistru. Cântecul popular sau romanţa cântate azi la Bucureşti peste o lună-două se cântă în satele Basarabiei… Pe parcursul unui an în Basarabia au fost vândute peste 2000 de cărţi în limba română, fără a pune la socoteală ziarele şi revistele…” (Destin românesc, 2008, nr. 5-6). Apoi a venit unirea şi perioada interbelică…
După 1944, în RSSM, s-a dorit crearea unei limbi moldoveneşti literare în baza graiului moldovenesc, dar nu s-a reuşit cu tot efortul aparatului sovietic. Nu s-a reuşit fiindcă o limbă nu se naşte la voinţa cuiva. Autorii „Dicţionarului explicativ al limbii moldoveneşti”, editat la Chişinău de Academia de Ştiinţe şi Editura Enciclopedică, prin anii ’70, ar putea fi chemaţi în justiţie de autorii Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, pentru plagiat, pentru furt intelectual, deoarece toate cuvintele din DELM se regăsesc în DEX, cu explicaţii similare celor din DEX. Nu amintim despre aceasta pentru a blama autorii DELM-ului, care, în acele vremuri, au plătit tribut „politicului” în variantă sovietică. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au spus răspicat că numele limbii noastre este „limba română”. De altfel, şi până, şi după apariţia DELM, toată lumea prefera să se folosească de original, adică de DEX. Acum, dacă legiferăm DELM din punctul de vedere al politicului moldovenesc ”independent”, în pofida dorinţei autorilor acestui dicţionar, nu tot plagiat rămâne? Şi de ce politicul sovietic trebuie să coincidă cu politicul ”independent moldovenesc”?
Şi dacă politicul sovietic primează în RM în faţa adevărului şi dreptului, de ce să nu fim consecvenţi în aplicarea acestui principiu? Dacă dl Lupu ar fi ”principial”, ar trebui să spună Ialoveni, Şoldăneşti, Sângerei, Ştefan-Vodă, Ghindeşti, Cupcini etc. din punct de vedere ştiinţific, dar Kutuzovo, Cernenko, Lazovsk, Suvorovo, Leninskoe, Kalininsk, din punct de vedere politic, nu-i aşa? Spunem Bulevardul Ştefan cel Mare, dar din punct de vedere politic ar trebui să spunem Bulevardul Lenin, aşa cum îl numesc, de altfel, o parte din chişinăueni, după 20 de ani de când nu se mai numeşte aşa. „Moio nutro ne prinimaet Ştefan cel Mare!”, aşa îmi explica un vecin insistenţa de a folosi denumirea sovietică a bulevardului. Să fim sinceri: nu cumva din cauza că ”natura” rusofonilor şi a Moscovei nu acceptă denumirea ”limba română”, recurgem noi la tertipul denumirii ”politice”? Căci pe părinţii noştri nu i-am auzit vreodată să fi manifestat împotriva faptului că odraslele lor studiază la şcoală limba şi literatura română, şi nu cea moldovenească. Nu ţăranii noştri reclamă folosirea „denumirii politice”, ci politicienii înşişi.
Noi nu putem să ”negociem” adevărul, cum propun unii. Academia de Ştiinţe a RM s-a pronunţat pe marginea acestui subiect şi nu mai e nimic de discutat. Presupunem că răspundem chemărilor ”patriotice” şi acceptăm ”denumirea politică” în locul ”limbii române”, şi obţinem de la România recunoaşterea acestui fapt. Mâine însă ne integrăm în UE şi dispare hotarul de pe Prut. Avem noi certitudinea că RM va exista veşnic? Ce va fi cu ea peste 10-20 de ani? Futurologii, inclusiv cei din Rusia, îi prezic o existenţă temporară. Dacă a fost posibilă o Unire în 1918, e posibilă şi alta în 2018. S-a prăbuşit URSS, care se declara asamblat „pe vecie” („navecino”), darămite o felie de stat, care se ţine pe nostalgii şi reflexe. Şi ce vom face atunci cu „moldoveneasca”? Cum vom explica copiilor noştri apariţia ei? Ce se va spune despre noi atunci? Că am fost conjuncturişti? Că am fost laşi? Sau că am fost proşti?
Paul Borzac