„Oamenii spun că Maica Domnului a fost la Frumușica”

Interviu cu Fenea Petruț, filolog, pictoriță, Constanța, România

Născută în satul Frumușica Veche (reg. Odesa) de lângă Marea Neagră (sat situat, în interbelic, pe teritoriul României Regale, iar după război, în Ucraina), ai făcut Facultatea de Filologie la Universitatea de Stat din Chișinău, în perioada 1975-1980. Spune-mi, te rog, dragă Fenea Petruț, când l-ai întâlnit pentru prima dată pe pictorul Aurel David?

S-a întâmplat în toamna lui 1979. Într-o dimineață, în foaierul Universității de Stat din Chișinău, unde eram studentă, mă întâlnii cu doamna profesoară de la catedra de filologie, Elena Țau, care mi-a zis dintr-o răsuflare: „Vino cu mine, mergem la atelierul pictorului Aurel David!”. Mi-a tresărit inima. Știam de stampa „Eminescu”. Ușa atelierului a deschis-o un bărbat de statură mai degrabă mică, serios, cu părul negru ca pana corbului. Nu vorbea mult, era rezervat, astfel își ascundea el emoțiile… Ne-a povestit despre creația sa. Pe unul din pereții atelierului îmi atrase atenția o foaie grafică în alb-negru, care reprezenta în prim-plan un copil fugind îngrozit. În spatele copilului, pe tot cerul, un fulger contura în zig-zag cuvântul „mama!” (Aurel David, născut în 1935, a fost un copil orfan, tatăl său s-a stins până la război, mama a murit de tifos în 1945 – n.n). Ne-a mai arătat o lucrare monumentală, „Pumnii”, la care lucra. Aceasta reprezenta doi pumni încordați, care rup niște lanțuri de sârmă ghimpată.

Vorbea cu însuflețire despre rolul artei monumentale în viața urbei. La sfârșitul întrevederii am rugat-o pe doamna profesoară să-i zică să se uite peste schițele mele. I-au plăcut. L-am întrebat dacă nu este prea târziu ca la 21 de ani să încep studiul picturii. Mi i-a adus ca argument pe Van Gogh și pe Gauguin, care au început să picteze târziu. M-a invitat să folosesc atelierul său pentru studiu.

A venit, curând, și cererea în căsătorie?

Eu eram mai înaltă, și diferența de vârstă era mare, în plus, Aurel David mai fusese căsătorit de două ori și divorțat de două ori. Vorba mamei: a avut două vieți! Dar aveam în comun pasiunea și dragostea pentru pictură, pentru frumos. Mai întâi l-am dus acasă la ai mei, la Frumușica Veche, prezentându-l părinților drept unul dintre cei mai faimoși pictori ai Moldovei. Aurel David îmi spunea: „Dacă vrei să fii pictoriță, trebuie să te căsătorești cu mine. Nu ai altă șansă!”. În vara următoare, în prima zi a lui august, am devenit doamna David. Mireasă nu m-am făcut, doar am înregistrat căsătoria la Oficiul Stării Civile din Chișinău.

Ce ai învățat de la Aurel David? Cum era viața în doi?

Atelierul lui Aurel David mi-a fost prima școală în artele plastice. Aurel m-a îndemnat să învăț de la natură. M-am inspirat de la natură, am studiat-o, am iubit natura. Am și locuit în atelier, Aurel mă învăța să spăl cartofii bine și să-i tai în ciorbă cu tot cu coajă, ca să-mi rămână timp pentru pictat. Taică-meu se minuna: „Tu, draga tatei, curăță cartofii, nu-i lăsa cu coajă”. Dar mie îmi convenea modul de viață al lui Aurel. Eram romantici amândoi, luam trenul și plecam în locuri știute doar de el. Odată, am dat de o pădure de tei, era și un sătuc în pădure. Un om slăbuț care păștea vaca ne-a povestit că fusese bolnav, doctorii îi dădură doar trei luni de viață, el se mută cu traiul în pădure. „Iată, au trecut treizeci de ani și încă mai trăiesc!”, zicea omuleanul. Aurel era transfigurat, spunea că tare ar fi vrut să-și ia o căsuță modestă aici: „Asta-i viață!”.

Îți amintești de primăverile petrecute împreună cu Aurel David? Vă dăruiați mărțișoare? Știi să confecționezi un mărțișor?

Cum să nu știu a face mărțișoare? În copilărie, la Frumușica Veche, așteptam Mărțișorul numărând zilele, care mai întotdeauna veneau cu ninsoare. Erau ultimele sforțări ale babei Odochia, Zilele Babei! „Heei, băborniță!”, o auzeam pe mama. Dar nu ținea mult ninsoarea! Cum cădea, o zi-două, și se ducea. Pe atunci, confecționam singuri mărțișoarele, acasă, din lânețuri toarse fin sau din bumbac roșu și alb. Foloseam și cutii de chibrituri, dar cel mai des făceam „ciucuri”, îi atârnam și la gătul cârlanilor, să nu se deoache. Bucuria era mare!

Aurel David, firește, a primit mărțișoare. Le purta de-adevăratelea, ca fiecare român! Într-un an, voiam să-i cos mărțișorul la costum, dar m-am răzgândit și i l-am prins la palton, în felul acesta îl purta mereu, martie fiind friguros. Țin minte chiar și locul, copacul pe care a atârnat mărțișorul după ce trecuse luna martie!

Anul acesta, de 1 martie, am făcut două mărțișoare – unul pentru viață nouă și altul, pentru aducere-aminte.

Cât de importantă era lucrarea „Arborele Eminescu” ori stampa „Eminescu” chiar din momentul creării ei?

Aurel David a creat-o în anul 1967. Din spusele lui, scânteia aceea divină i-a venit în timp ce lucra la portretul lui Alexandru Donici: tot căutând simboluri pentru chipul scriitorului a avut o viziune: Copacul! L-a străfulgerat un gând: va folosi conturul Copacului pentru a reprezenta chipul lui Eminescu! Câțiva prieteni, scriitori și muzeografi, cu siguranță au fost prezenți la nașterea „Arborelui Eminescu”, dintre ei, i-aș aminti pe Gheorghe Vodă și pe dl Zănoagă, soțul doamnei Țau. Muzeul Literaturii din Chișinău îi comandase lucrarea în ulei, iar Fondul Plastic vindea stampa „Eminescu” prin intermediul magazinului său. Stampa „Eminescu” i-a dat de mâncare autorului lună după lună, zi după zi.

În ce împrejurări s-a stins Aurel David?

Aurel trecea, din când în când, printr-o criză profundă, din care ieșea cam după 10-12 zile. Cu o lună înainte de decesul său, din disperare și neputință, mă dusei la Ministerul Culturii , la domnul Leonid Grigorașcenco. Era prezent şi domnul Alexei Kolâbneac. Am explicat cum am putut că Aurel moare cu zile, că nu știu ce să fac, că are nevoie de ajutor. Domnul Grigorașcenco m-a întrebat doar atât: „El… ce vrea?”. Nu puteam să-i spun că suferea din lipsă de comenzi, că era nedreptățit, că era criticat, că era ignorat, ca era dezamăgit… Am ieșit cum am intrat. Peste o vreme, am plecat acasă, la părinți. După numai două zile îmi veniră în sat, concomitent, patru telegrame, în care eram anunțată că Aurel a decedat… Era în iulie 1984.

Ce a urmat?

La câțiva ani după decesul lui Aurel, m-am înscris la Institutul de Arte din Chișinău, unde am studiat un an Grafica, iar în anul următor, cand s-a deschis secția Pictură, am preferat să trec la Pictură, sub îndrumarea profesorului Ion Serbinov.

Maica Domnului la Frumușica. Fenea Petruț, pictoriță, Constanța-Chișinău

Ai fost la Marile Adunări Naționale din 1989-1991? Cu ce sentiment participai la avântul mișcării de eliberare națională?

Sigur, am participat la Marile Adunări Naționale. Credeam cu tărie că Unirea se va face cât de curând. Dar tărăgănarea, nesiguranța sau lipsa unor lideri adevărați au fost cauza eșecului. Am rămas șocată când am auzit în mulțime voci despre o Moldovă independentă, apoi despre o „Moldovă unită” – pseudoteorii vehiculate și astăzi. Am știut imediat că s-a sfârșit. S-a tras de timp până inamicii s-au regrupat. Am văzut o imagine teribil de tristă: o mare de oameni, cu capetele îndreptate într-o singură direcție. Le vedeam doar cefele și eu, derutată, mă întrebam ce căutam acolo, în acea mulțime străină, care avea alte scopuri. În momentul acela am ieșit din mulțime, îndreptându-mă în sensul opus mișcării lor. Atunci mă hotărâi să plec. Nu am mai participat la nici o altă „farsă”.

Când ai plecat în România?

În toamna lui 1991, am intrat în România. Nu am avut nici un fel de problemă să mă integrez. Cu vorba mea „dulce”, eram confundată cu moldovenii de la Iași.

Am studiat la Academia de Arte din Cluj, sub îndrumarea profesorului Victor Ciato. Am participat în câteva rânduri, alături de alți artiști plastici, la Expoziția- concurs dedicată lui Lucian Blaga. La Galeria de Artă din centrul Clujului am avut o miniexpoziție, împreună cu alți colegi. La Cluj, am întâlnit amatori de artă, cumpărători de tablouri, datorită lor am putut avea o viață decentă.

Apoi am lucrat la o școală, salariul era mult mai bun decât al profesorilor din Basarabia, totuși, nu era de ajuns. De aceea am plecat la muncă în Italia. Situația financiară s-a îmbunătățit, dar cea de-a doua căsnicie a mea s-a destrămat.

În bagaje, când pornisem spre Milano, nu uitasem să-mi pun pensulele. Am îndrăgit Italia, mi-a oferit cultura ei bogată. La Milano, la Como, vin mereu expoziții minunate: Rubens, Bruegel, la care făceam tot posibilul să ajung. Am vernisat și mici expoziții acolo, am avut noroc de oameni primitori și sensibili la pictura mea.

Știu că în prezent locuiești în comuna Lumina, foarte aproape de Constanța, aproape de mare, și scrii o carte despre locurile natale din Bugeac. Vorbește-mi, te rog, despre poligonul de la Tarutino.

Da, scriu o carte despre românimea din Bugeac. Despre suferințele oamenilor din locurile mele natale, transformate în poligon, e vorba de poligonul de la Tarutino.

În 1946, satele românești Frumușica Nouă, Zurum, Roșia, Cantemir și un sat al coloniștilor germani, Hoffnungstal, au fost rase de pe fața pământului, în locul lor a fost construit poligonul militar, cel de la Tarutino. A fost o tragedie pentru oamenii locului, și-au luat rămas bun de la vatra lor, pentru totdeauna. Când nu erau trageri, țăranii din satele vecine mergeau la cosit pe poligon și au auzit pe cineva bocind – era o Femeie în alb. Și tata a văzut-o. Oamenii spun că era Maica Domnului, Ea bocea…

Din păcate, astăzi, veștile venite din Frumușica sunt dezamăgitoare. Mai bine rămâneam cu rușii decât cu ucrainenii. Aceștia ne-au pus granițe la toate drumurile. Din școala românească, chiar de era numită „moldovnească” a rămas doar o clasă, celelalte le-au transformat, cu încetul, în clase cu predare în limba ucraineană.

În cartea pe care o scriu, sunt amintiri despre satul meu, despre tradițiile noastre românești, păstrez limbajul, folosesc expresii din sat, vreau să las mărturie despre cele trăite în copilărie, le cânt fiicei și nepotului cântecele de pe la noi, i-am dăruit nepoțelului „Albinuța”, „Guguță”. Visul meu e să editez această carte și s-o lansez la Chișinău.

Să sperăm că așa se va întâmpla, mulțumesc pentru interviu!

Interviu de Irina Nechit