OAMENI ŞI CĂRŢI // Ţara era plină de fugari

Nina Negru

La 5 octombrie, în comuna Stolniceni a avut loc lansarea cărţii „Refugiul, deznădejde şi speranţă” de Mihai Plămădeală, unul din fiii satului şi frate cu mitropolitul Antonie Plămădeală.

Invitat cu această ocazie de la Bucureşti, dl Mihai Plămădeală a venit cu fiica Elizabeta şi cu nepoata Sabina, care erau pentru prima dată în Basarabia.

Cartea s-a format prin contribuţii conjugate, ale dlui M. Plămădeală şi ale tatălui său, care au ţinut jurnale şi au scris o istorie a neamului lor şi a localităţii. Ceea ce mă uimeşte încă de când citeam „Arta Refugii” de Paul Goma este această grijă obsedantă a intelectualilor satului basarabean de a nu pierde nici în graba şi greutăţile refugiului caietele cu istorie locală scrisă de ei.

Istoria orală în luptă cu cea oficială

Surpriza mare a acestei cărţi este informaţia despre o faptă mai puţin cunoscută a beiului Manuc. Tatăl unei familii refugiate, Vasile Plămădeală, cântăreţ bisericesc în satul Stolniceni, aduce informaţii importante despre acest personaj implicat în culisele raptului de la 1812. Răzeşia lui Filimon Plămădeală, din care se trage viţa mitropolitului Antonie Plămădeală, se învecina cu moşia lui Manuc bei, care a dorit să-şi îndrepte hotarul pe seama lui Plămădeală. Pentru că acesta n-a vrut să se învoiască nici în schimbul unei sume de bani, „Manuc a pus slugile de l-au bătut şi l-au dat şi în judecată”. A fost condamnat la o amendă aşa de mare, că nu a putut să o plătească şi atunci i-a dat lui Manuc toată averea pentru plata amenzii. Manuc nu a fost pedepsit de turci prin decapitare (cum se credea), pentru rolul lui nefast în vânzarea jumătăţii de Moldovă la 1812, ci a continuat să-şi bată joc de basarabeni, instalat în conacul său de la Hânceşti.

Istoricul A. N. Petcu a început demersul dificil de studiere a fenomenului refugiului printr-un studiu introductiv de aproape 70 de pagini. A plasat memorialistica autorilor cărţii şi a altor basarabeni care au ţinut jurnale publicate după 1990 – Paul Mihail, V. Ţepordei ş.a. – în contextul documentelor oficiale privitoare la organizarea evacuării oamenilor din zonele de urgenţă.

Dispoziţiile lui Ion Antonescu analizate acum descoperă o luciditate puţin apreciată atunci de basarabeni: el nu intenţiona să evacueze toată populaţia. Şi explica de ce: dacă în cei 120 de ani de când suntem călcaţi de ruşi populaţia s-ar fi refugiat masiv, azi nu ne-am mai fi putut revendica drepturile istorice din cauza absenţei românilor în acest spaţiu.

Solidaritatea românească

În cele două refugii, basarabenii şi-au abandonat CASA şi românii din alte provincii i-au primit în casele lor. „Promiscuitate deplină”, scrie M. Plămădeală despre viaţă în comun a câte două familii numeroase în câteva camere sărăcăcioase de la ţară. Oare noi am accepta în casa noastră pe refugiaţi din alte provincii româneşti? Momentul 1917 a fost, totuşi, verificarea basarabenilor, şi noi am arătat o unitate sufletească atât de mare cu puţinii refugiaţi ardeleni ajunşi prin părţile noastre, încât le-am luat-o înainte cu Unirea.

Paginile de jurnal ale lui Mihai Plămădeală despre traiul în satul Işalniţa ar topi toate prejudecăţile şi chiar ura faţă de olteni, cultivată de istoricii falsificatori. Aceasta a fost realitatea: în 1944, refugiaţii basarabeni au fost repartizaţi în Oltenia, provincie în care unele localităţi începuseră să se numească „Cernăuţi”, „Chişinău” sau cu alte nume de oraşe rămase sub ocupaţie în 1940.

Casa ridicată din chirpici la Bucureşti prin munca întregii familii, cultivarea oricărei bucăţele de pământ de prin apropiere, lupta pentru a avea o lingură, un pat cu plasă de sârmă pentru întreaga familie, lipsa hainelor – toate aceste momente din povestirea lui M. Plămădeală, regăsibile în amintirile celorlalţi refugiaţi, sunt eclipsate aici de un extraordinar gest de solidaritate umană. Fratele Gheorghe, cu preţul vieţii sale, l-a salvat pe viitorul mitropolit Antonie Plămădeală de arestarea care l-ar fi expus pericolului de a ajunge în închisoarea din Piteşti.

Masacrul aerian din Gara de Nord şi repatrierea forţată

La 4 aprilie 1944, aviaţia americană a bombardat Bucureştiul, în timp ce Vocea Americii îi îndemna pe români să întâmpine cu flori Armata Roşie eliberatoare. Un tren cu refugiaţi era în Gara de Nord. Vreo trei mii de cadavre au rămas în acea gară, cu toată „arta refugii”.

La 12 septembrie 1944, cuvântul „repatriere” a primit o conotaţie în conformitate cu art. 5 al Convenţiei de armistiţiu. Era vorba de fapt despre cererea de predare a unor oameni care se aflau în patria lor. Ţara era plină de fugari, jumătate de milion de oameni. Solidaritatea românească s-a manifestat iarăşi, prin permisiunea dată refugiaţilor de a se stabili definitiv pe raza judeţelor în care se aflau, apoi prin exceptarea de la repatriere a şapte sau nouă categorii de basarabeni. Numai pr. V. Ţepordei şi avocatul P. Guciujnă au salvat 50 de mii de oameni cu tot felul de adeverinţe şi buletine de identitate pe nume fals.

Ceea ce nu spune istoricul A. N. Petcu trebuie să o spunem noi: transplantarea Basarabiei a adus României mari pagube din cauza agenţilor sovietici infiltraţi printre refugiaţi. Desigur că cei mai mari au venit cu tancul. Basarabeanul Iosif Kişinevski a reprezentat pentru cartea românească ceea ce Al. Nikolski a însemnat pentru tineretul României: distrugere programată.