OAMENI ŞI CĂRŢI // Tăcerile fertile ale lui Lucian Blaga

Blaga_matur_ce138a7fb7Şi prin moartea sa, Lucian Blaga (înmormântat la 9 mai 1961) sabota bucuria sinucigaşă impusă de 9 mai, adică victoria celor care „asimilau omul întru totul coordonatelor sale materiale şi-l reduceau la automatismele declanşate de groaza foamei şi de teroare” (din romanul „Luntrea lui Caron”).

Epică mixtă, ficţiune şi memorialistică în acelaşi timp, romanul „Luntrea lui Caron” este considerat de critica literară „documentul unei conştiinţe superioare agresate de lipsa de sens a istoriei”, „un jurnal monstruos şi disperat, un poem epic prin care intrăm în istorie”, „o dublă poveste de dragoste”, „un roman realist cu infuzii mitice”, „text cu un caracter iniţiatic în care se regăseşte duhul Spaţiului mioritic”. Recent a fost susţinută şi o teză de doctorat despre filozofia istoriei în opera blagiană, filozofie impregnată cu o vie conştiinţă a valorii. Romanul tocmai acest moment surprinde: epoca istorică în care se încearcă răsturnarea valorilor tradiţionale şi a certitidinilor.

Un alt fel de Rezistenţa română

Refuzând să devină propagandist în corturile cotropitorilor sovietici, Blaga reintră în tăcerea substanţială ce-i învăluise primii patru ani de viaţă. Monografia „Viaţa lui Lucian Blaga” de Ion Bălu începe cu un capitol despre această adâncă tăcere ce-i va marca viaţa din 1948 până la moarte. Să reţinem că dacă între anii 1941-1948 Blaga elaborase 12 volume, în următorii 12 de ani de regim comunist va redacta doar trei studii originale şi romanul autobiografic „Luntrea lui Caron”. Plătise scump pentru rezistenţă: după reorganizări şi epurări nu mai era considerat academician şi devenise un simplu bibliotecar la filiala Cluj a Academiei şi traducător de categoria a treia, deşi în afară fusese nominalizat pentru Premiul Nobel.

Înainte de 1990 aflam câte ceva despre ultimii ani de viaţă şi despre înmormântarea lui Blaga în satul Lancrăm din romanele obsedantului deceniu (I. Lăncrănjan ş.a.). După 1990 primele mele pelerinaje în România au avut drept ţintă mormintele intelectualilor noştri rezistenţi în perioada comunistă: Vasile Voiculescu şi Lucian Blaga.

Evenimentele din „Luntrea lui Caron” se derulează în anii 1944-1950, când exista o rezistenţă armată în munţii Carpaţi. Prima formă a cărţii este intitulată „Robie pământească, robie cerească”. Descifrarea acestui titlu ar putea fi făcută legat de evenimente, dar eu citind-o după 1990, eram influenţată şi de o lectură mai veche – „Nunta în cer” de Mircea Eliade.

Personajele din „Luntrea” lui Blaga, a căror biografie este expusă laconic de eroul narator Axente Creangă, sunt nişte ultimi mohicani ai vechii istorii, care speră, un timp, că refugiindu-se de colo colo se află pe arca lui Noe. O doamnă de neam bun credea că se salvează mutând-se cu traiul în tren, ca să nu fie găsită acasă. Doctorul Lae Niculae „avea o singură, cerească certitudine, pe aceea a Sfinţilor Părinţi şi se frământa în cele ale duhului”, preotul brodnic şi soţia sa Octavia, avocatul Gruia şi alte categorii de intelectuali ce apar în carte ilustrează confruntarea dramatică a omului cu istoria potrivnică. Pe parcurs, unii se conving că nu are rost să te faci luntre şi punte pentru a supravieţui şi se sinucid sau dispar misterios.

Axente Creangă este conştient că se află în luntrea lui Caron, care transportă personajele pe râul infernului. Sterilitatea, care venea din condiţiile nefavorabile creaţiei, îl speria cel mai mult. Îl uimeau feţele unora, care erau de o „seninătate inconştientă”.

Erosul şi regăsirea totală a sinelui

Axente Creangă (Blaga) scrie amănunţit despre refugiul său în câteva etape: de la Cluj la Sibiu, de la Sibiu în satul Căpâlna şi de acolo – urcarea simbolică în spaţiul montan (Grădişte). S-a aflat un timp printre incunabule, pentru că s-a ocupat de organizarea bibliotecii Batyaneum ce trecuse în patrimoniul statului.

A văzut-o pe Ana Rareş, refugiată şi ea, din Moldova, scuturând un covoraş în faţa casei. Întâlnirea cuplului edenic nu este în saloane, ca la Mircea Eliade, ci în condiţii-limită. Femeia din „Nunta în cer”, prin prezenţa ei fascinantă, îl împiedică pe romancier să scrie. Blaga, dimpotrivă, o consideră pe Ana un drum către echilibrul interior şi un prilej de redescoperire a existenţei creatoare. Nu evadarea în senzualitate, ci tocmai inaccesibilul şi platonicul din această poveste fac din Ana Rareş întruchiparea feminităţii. „Se transformase într-un fel de subton permanent al fiinţei mele”. Scria în altă parte că „stihurile sunt cadavrele unor emoţii puternice dar trecute”. Prin aceste pagini despre emoţii trecute, cele mai puternice din carte, Lucian Blaga a lăsat literaturii române unul din cele mai frumoase romane despre dragoste şi istorie.

Aceasta a fost condiţia fertilităţii lui creatoare: experienţe existenţiale şi sufleteşti deosebite, aflarea în adevăr, tăcere şi grijă de a nu vicia conştiinţa prin compromisuri.

The following two tabs change content below.