Oameni şi Cărţi // Ştefan Lemny pune punctul pe i

stefan-lemny„Dimitrie Cantemir privea numirea sa în Moldova ca pe o trambulină spre tronul valah. Iar pentru a scoate în evidenţă acest lucru, arborează pe sigiliul său vulturul încadrat de soare şi lună, alături de capul de bour, simbolul Moldovei”. (Ştefan Lemny. „Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea”. Polirom. 2013)

Ştefan Lemny, istoric român naturalizat francez, a scris o carte interesantă despre Cantemireşti – Dimitrie şi fiul său Antioh –, tradusă în română de Magda Jeanrenaud şi prefaţată de Emmanuel Le Roy Ladurie. Autorul, născut în 1952, a fost cercetător la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol” din Iaşi, specialist în istoria culturală a secolului al XVIII-lea, iar acum este responsabil de colecţiile de istorie ale Bibliotecii Naţionale a Franţei.

În 1979, Virgil Cândea, cercetător al culturilor sud-est-europene din secolul al XVII-lea, publica o incitantă lucrare, „Raţiunea dominantă”, despre naşterea în Apus a orientalismului ştiinţific ce îngloba Turcocraţia şi despre intelectualul din Levant. D.Cantemir, situându-se la răscrucea secolelor, beneficiază de atenţia lui V.Cândea, „maestrul incontestabil al studiilor despre D. Cantemir”, cât şi de cea a lui Ş. Lemny, care este cunoscut pentru seriozitatea cu care abordează probleme şi figuri din secolul al XVIII-lea. Cartea se întemeiază pe studiul în marile biblioteci din Rusia şi Occident şi pe rezultatele de ultimă oră ale cercetărilor din lume despre cantemireşti. Deşi se supune tuturor exigenţelor de redactare a unei lucrări ştiinţifice, cele 538 de pagini sunt un prilej de lectură plăcută; nimic greoi, savantlâcos în această lucrare menită să reamintească Occidentului despre cele două mari personalităţi date de neamul românesc.

Continuitate şi suspans

Primele opt capitole dedicate tatălui utilizează şi amintirile fiului, care a fost preocupat, în tradiţia înrădăcinată în familie, să scrie ca un biograf viaţa părintelui său. Astfel, sunt reconstituite amănunte despre aflarea în Rusia a hospodarului înfrânt, complementare celor consemnate de Ion Neculce, care nu a rezistat momentelor de cumpănă de după eşecul de la Stănileşti, retragerea la Harkov şi decesele din familia lui D. Cantemir.

Din capitolul „Principele la masa de lucru” aflăm detalii despre modul în care Dimitrie Cantemir îşi petrecea o zi de lucru în aceste condiţii. Se dedica studiului de la ora 5 dimineaţa. La miezul zilei, prânzea împreună cu familia şi se odihnea, apoi lucra până la orele 19, când se alătura din nou familiei, şi din nou lucra până târziu în noapte. „Este programul unui cărturar pasionat de cercetările sale, care va scrie vreo zece cărţi între 1711 şi 1723”, cu toate că în aceşti ultimi ani de viaţă i-a decedat soţia şi doi fii abia născuţi, apoi fiica Smaranda, iar după şase ani de văduvie, recăsătorindu-se, a luat-o de la capăt, bolnav, cu copil mic ş.a.m.d.

Ş. Lemny observă contrastul: ambiţiosul tată, stimulat de Academia din Berlin şi de Petru I, „şi-a scris opera practic dintr-o singură trăsătură de condei”, alături de membrii familiei, pe care-i lua cu el în expediţii. Fiul Antioh, după eşecul căsătoriei cu „tigroaica” Varvara Cerkaski, este nevoit să-şi ducă zilele de unul singur, departe de anturajul familial, bolnav, „cizelându-şi necontenit scriitura” şi făcând eforturi mari pentru traducerea şi popularizarea operei tatălui său. Continuitatea se observă doar când este vorba de loialitatea faţă de Petru I şi Rusia, precum şi de „disciplina severă de lucru”, respectată de ambii chiar şi în situaţii-limită. Opera fiului, mai puţin cunoscută, conţine şi rapoartele făcute săptămânal ca ambasador şi considerate capodopere de specialiştii în domeniu. Aflăm lucruri inedite despre supravegherea lui aspră la Paris şi unele adversităţi din Rusia. Nu întâmplător autorul satirelor scria: „Eu nici într-o slujbă n-am stat cât se cuvine/ Căci voi cu adevărul nu vă aveţi prea bine”.

Dimitrie Cantemir fără barbă şi turban

Vasile Coroban considera că un intelectual nu este serios dacă nu l-a citit pe Cantemir. Trebuie să constatăm însă că avem nevoie întâi de cărţi care să ne introducă în istoria culturală aşa cum o face Ştefan Lemny. Ţi-i mai mare dragul să citeşti capitolele despre Cantemireşti şi bibliotecile lor ca oglindă a profilului lor intelectual; te amuză comparaţia cu Delfinul când este vorba de educaţia aleasă a Cantemireştilor (dar eviţi să te gândeşti la sfârşitul tragic al Delfinului după revoluţia franceză din 1789).

Dacă citeam cartea mai demult, nu popularizam efigia tânărului necunoscut, cu turban peste perucă, păstrată în colecţiile Muzeului de artă din Rouen, pe care Iorga o considera un portret necunoscut al tânărului Dimitrie Cantemir la Istanbul. Ş. Lemny, care urmăreşte atent cercetările recente din Occident şi Răsărit referitor la Cantemireşti, ia în seamă contribuţiile, edificatoare încă din 1977, ale lui George Ciorănescu la iconografia cantemiriană. Doar la curtea lui Petru I, după ce şi-a ras barba, veselul Dimitrie Cantemir asorta emblematicul turban la vestimentaţia europeană, ca podoabă burlescă în jocurile din saloane.

În mod similar este tratată şi perspectiva genealogică despre originile tătare ale răzeşilor Cantemiri (pornind de la patronimicul neobişnuit). Deşi lui Ş. Lemny i se pare plauzibilă, o întoarce în glumă, dar nu ca Voltaire, ci cu un citat din Montesquieu despre tătari şi „calitatea lor de popor întemeietor şi nimicitor de imperii”. S-a părea că, prin felul în care s-a mişcat D. Cantemir între cele două imperii în care şi-a trăit aproape toată viaţa, poate a vrut să le nimicească pe ambele (după ce nu reuşise, ca Mihai Viteazul, să unifice ţările române). Nici faţă de occidentali nu a avut prea mare respect. Ş. Lemny arată că D. Cantemir îi considera minoritari şi recenţi „faţă de bătrânele civilizaţii orientale, care dominau cu invariabilele lor structuri cea mai mare parte din lumea veche”.

Cel care se „răzbună pentru acest dispreţ este V. Hugo, care scrie că nu vede un viraj în trădarea lui Cantemir şi întoarcerea cu faţa spre ruşi: „Când le confruntăm şi le comparăm, fapta otomană şi fapta moscovită dezvăluie o aceeaşi identitate tătară. Moscova este la fel de cumplit asiatică precum Istanbulul. Ivan este totuna cu Mustafa… Sângele vărsat de ei fumegă în Cantemir cu miros de tămâie, iar marele asasinat care este domnia lor se metamorfozează în glorie”.

The following two tabs change content below.