OAMENI ŞI CĂRŢI // Spre o nouă paradigmă a gândirii sociologice

Autorul constată că există o preistorie a psihologiei sociale, care începe în textele filozofilor şi teologilor antici

În seria coordonată de sociologii L. Vlăsceanu şi L. Chelcea, „Collegium. Sociologie. Antropologie”, în 2009 a apărut la Iaşi cartea profesorului Petru Iluţ „Psihologie socială şi sociopsihologie. Teme recurente şi noi viziuni”.

Autorul analizează fenomenul „psihologie socială” – constituirea unei ramuri ştiinţifice – prin abordarea lucrărilor care au fost pietre de hotar în cristalizarea disciplinei, cele ale psihologului englez W. McDougall şi ale sociologului american E. Ross: psihologia socială cultivată de psihologi şi cea cultivată de sociologi. Primul tip, analizat şi de M. Ralea şi T. Herseni, se centra pe influenţele socialului asupra proceselor psihice individuale, iar al doilea pe fenomenele psihice supraindividuale (relaţii interpersonale, opinie publică, viaţa organizaţiilor).

Dualitatea psihosociologie şi sociopsihologie: mişcarea de idei în domeniu

Deşi numeroşi autori consideră că dualitatea celor două orientări a fost depăşită, P. Iluţ subliniază că gradul de integralitate a disciplinei nu e aşa de sporit. Autorul introduce în context argumentări privind diferenţa dintre psihologia socială psihologică, cea sociologică şi sociopsihologie. Consideră că „sociopsihologia, ca subcâmp al sociologiei, în postura ei de integrativitate are o notă distinctă şi un plus de valoare ca metodologie: centrarea pe indivizi în calitate de participanţi activi şi cu voinţă proprie la structuri şi procese colective”. Prin ce se deosebeşte ea de sociologia propriu-zisă? Prin faptul că demersurile sociologice iau variabile psihologice şi chiar psihosociale.

Interesante constatări despre autismul şi „şovinismul disciplinelor”, legat de problema lor teritorială. „Glisarea de la o disciplină socioumană la alta nu înseamnă lipsă de specializare sau o specializare improvizată, ci dimpotrivă”. Sociologul clujean constată

1. o cvasi exclusivitate a termenului „psihologie socială” când este vorba despre titluri de manuale, de disciplina fundamentală din programele de învăţământ;

2. o mai mare frecvenţă a termenilor „psihosociologie” şi „sociopsihologie” pentru desemnarea unor discipline ce vizează sfere mai particulare ale socioumanului şi mai ales investigaţiile concrete în sferele respective.

Avem pe de o parte manuale de psihologie socială şi pe de alta, psihosociologie medicală, juridică, a ştiinţei; sociopsihologie a familiei, a războiului etc.

Subiecte de mare relevanţă umană

În capitolul „Repere istorice” autorul constată că există o preistorie a psihologiei sociale, care începe în textele filozofilor şi teologilor antici. Aceştia tratau problemele speculativ, într-o manieră integralistă, foarte preţuită în prezent. Astfel, înnoirile paradigmatice se fac prin întoarcere la Socrate, Platon, Aristotel, care au scris despre iubire, prietenie, invidie, gelozie, deosebiri psihice dintre bărbat şi femeie şi alte realităţi psihosociale.

Lucrarea lui P. Iluţ conţine, după câteva capitole despre coordonate teoretice şi metodologice, un adevărat regal de speculaţii întemeiate pe fapte de viaţă concrete, ce se plasează în arealul acestor preocupări. Capitolul 6 tratează iluziile de percepţie fizică şi cele psihosociale. Capitolul 7 diseminează rezultatele studiilor psihosociologiei din noile direcţii de cercetare în problematica relaţiilor intime şi de contact cu semenii. 65 de pagini extrem de interesante şi utile despre prietenie, dragoste şi căsătorie: factori ai atractivităţii interpersonale (rolul internetului), proximitatea spaţială, similaritatea şi reciprocitatea, singurătatea, dragostea pasională şi alte tipuri de dragoste, alegerea partenerului conjugal, disrupţia maritală: cauze şi consecinţe ş.a.

Alte capitole tratează problema cunoaşterii de sine şi cunoaşterea de ceilalţi; modele şi mecanisme ale relaţiei valori-atitudini-comportament.

Un rezultat atestat la diferite grupuri de vârstă şi sociale, rezumat prin sintagma „similaritate şi complementaritate”: „gradul de atractivitate dintre doi oameni este direct proporţional cu cel al similarităţii atitudinale”. Se crede, cu prejudecată, că există atracţie mare între persoane foarte diferite. Iată că studiile şi evaluările calitative arată că pentru a te simţi atras de cineva este importantă ponderea trăsăturilor similare, natura şi calitatea acestora (cele morale sunt mai relevante). Proximitatea fizică funcţionează în strânsă conexiune cu similaritatea.

Cei mai mulţi se îndrăgostesc atunci când sunt îndeplinite trei condiţii:

1. reprezentarea (imagini, modele) despre ce înseamnă iubirea generează un fel de expectanţă;

2. aşteptarea mentală se materializează în momentul când este întâlnită persoana considerată potrivită, asupra ei revărsându-se reprezentarea formată, cu conţinut ferm circumscris din punct de vedere cultural (vârstă, religie, înfăţişare);

3. procesul emoţional, cu toată seria de manifestări fiziologice şi comportamentale (limbaj corporal).

Şi mai departe scrie-n carte.

Nina Negru