OAMENI ŞI CĂRŢI // Sf. Simeon Noul Teolog – poetul Luminii

„Mintea naşte cuvântul, voinţa sufletului. Cum femeia moare odată cu pruncul pe care nu-l poate naşte, aşa, dacă nu poate spune şi primi cuvântul, omul e mort.” (Sf. Simeon Noul Teolog).

Cel mai citit dintre Sfinţii Părinţi la români, Sf. Simeon Noul Teolog, este atestat într-un codice miscelaneu încă din sec. al XIV-lea, cu unele „Capete pentru rugăciune”. Ce reprezenta un miscelaneu sau sbornic? O antologie ce conţine fragmente din diferite scrieri patristice. În sec. al XVIII-lea Sf. Nicodim Aghioritul îl traduce în limba greacă modernă şi-l include în ediţiile Filocaliei îngrijite de el.

La răscrucea secolelor XVIII şi XIX, este tradus în română de marele cărturar Sf. Grigorie Dascălul, iar în 1857 apare traducerea în rusă a lui Teofan Zăvorâtul. În sec. XX, apărea în patru ediţii în seriile Philokalia la Tesalonik. Nu cred că lipseşte din cea mai recentă Filocalie, în zece volume, tradusă în japoneză.

În primul an al sec. XXI, la Sibiu, editura Deisis scoate ediţia a II-a „Discursuri teologice şi etice ale Sf. Simeon Noul Teolog” în colecţia „Mistica”, seria „Filocalia”. Ioan Ică jr. precizează că „seria este dedicată publicării în traduceri româneşti moderne integrale, însoţite de studii introductive la nivelul cercetării ştiinţifice actuale, a operelor complete ale unor mari mistici bizantini, care au fost până acum doar antologate şi fragmentar prezente în marea enciclopedie de literatură spirituală răsăriteană cunoscută sub numele de Filocalia”. Biografia sfântului este semnată de Irenee Hausherr, iar Alexander Golitzin analizează într-o pătrunzătoare exegeză biografia şi opera Sf. Simeon Noului Teolog. Este o carte care n-ar trebui să lipsească din casa unui creştin cult.

De ce „Noul Teolog”?

Unii patrologi afirmă că, după Sf. Ioan Evanghelistul şi Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simeon Noul Teolog „pretindea autoritatea unui profet biblic”. A şi provocat scandal, ca profeţii, din cauza conflictului cu un ierarh din elita erudită bizantină, care se ocupa de canonizări. Acesta nu accepta că egumenul Simeon de la mănăstirea Studion şi-a canonizat efectiv duhovnicul, pe Simeon Evlaviosul, pictându-i icoana şi comemorându-l liturgic fără binecuvântarea ierarhului. Din acest motiv Simeon este silit să-şi dea demisia din postul de egumen şi să accepte exilarea din Constantinopol la mănăstirea Sf. Marina, de cealaltă parte a Bosforului, unde rămâne de bunăvoie până la stingerea sa din viaţă în anul 1022.

Cum se explică numele atât de înalt – „Noul Teolog” – dat sfântului Simeon? În studiul său, Alexander Golitzin încearcă să-l plaseze în legătură cu cele două mari curente ale Tradiţiei spirituale creştine – evagrian şi macarian. În primele secole, Sfântul Evagrie Ponticul dădea preferinţă minţii şi nepătimirii, deşi nu excludea iubirea, iar Sf. Macarie Egipteanul considera că inima este adevăratul centru al fiinţei umane. Dacă în sec.VII Sf. Maxim Mărturisitorul menţinea orientarea evagriană, iar în sec. XIX Sf. Teofan Zăvorâtul pe cea a lui Macarie, Sf. Simeon Noul Teolog făcea fuziunea celor două curente, ca şi predecesorii săi Isaac Sirul şi Ioan Scărarul, pe care-i citise asiduu. Mintea este pentru Sf. Simeon Noul Teolog „material combustibil aşteptând aprinderea Duhului”, iar inima – locul unde-l întâlnim pe Hristos ca lumină. Prin gândire poţi uita de concret. Prin iubire însă dăm valoare tuturor celor concrete, aproapelui nostru.

De regulă, oamenii aleg între terminologia abstractă, riguroasă şi limbajul extazului mistic în favoarea ultimului. Creştinătatea ca public larg l-a iubit pe Noul Teolog (care a fost poet ca şi Sf. Grigorie Teologul) pentru că era un mistic înflăcărat, care a trăit stările despre care a scris – teologia ca experienţă a iluminării, a îndumnezeirii. El este considerat restauratorul tradiţiei mistice într-o epocă de aur, când se înfiinţa centrul monahal Muntele Athos, iar misionarii bizantini îi creştinau pe bulgari, sârbi şi ruşi.

Mereu citea în cartea conştiinţei

În „Vieţile Sfinţilor” ucenicul lui, Nicetas Stetathos, scrie despre lupta lui Simeon cu nesimţirea, încă din copilărie. Casa tatălui său din Galaţi era alături de biserică, şi băiatul a citit acolo într-o carte că nesimţirea este „omorâtoare a sufletului şi moarte a minţii mai înainte de moartea trupului”. Trimis la studii în Constantinopol, învăţa mai mult gramaticele decât filozofia, ca „să nu se vatăme la obiceiuri”. A hotărât să postească, să se roage şi să-şi îngrijească mai mult conştiinţa pentru a ridica „acoperământul nesimţirii de la inima sa”. Mai târziu va scrie că ceea ce-i desparte pe cei din iad de cei din rai este „o prăpastie a nesimţirii faţă de iubirea lui Dumnezeu în care ei se află”.

La vârsta de 14 ani, fuge la mănăstirea Studion şi-l roagă pe Simeon Evlaviosul să-l primească, dar este trimis acasă până va creşte mai mare, şi el „se silea cu rugăciune şi citire”.

Avertismentul lui către împăraţi şi patriarhi utilizează focul şi lumina disociat: „Dacă nu sunteţi prietenii lui Dumnezeu, după harul dat nouă de sus, părăsiţi scaunele voastre: Dumnezeul nostru este foc mistuitor pentru cea care nu l-au primit venind ca lumină.”

Aflând sufletul lui curat, Duhul Sfânt i-a trimis un dar: într-o zi a strălucit peste el o lumină din cer de a luminat tot locul şi s-a făcut noaptea ca ziua, iar lui i s-a părut că este răpit în aer. Despre această experienţă (unii afirmă că a fost nu la 14, ci la 21 de ani şi va fi urmată de o eclipsă duhovnicească) scrie el însuşi în Imnul 24: „E lumină văzută duhovniceşte de departe, / dar lumină aflată totodată înăuntrul nostru./ E lumina care susură ca apa şi arde ca focul/ în inima în care pătrunde neîndoielnic/ şi produce flacăra de nesuportat a dorului”. Toată viaţa s-a chinuit să exprime acea stare, acel cuvânt despre focul-lumină.

Nina NEGRU

The following two tabs change content below.